Caietul Cioran
Editions de l’Herne, fondate la iniţiativa românului Constantin Tacou şi preluate de fiica sa, Laurence Tacou, şi-a făcut din Caietele omonime cea mai prestigioasă imagine de marcă. Les Cahiers de l’Herne sînt de mult cunoscute publicului cultivat de la noi. Fiecare număr celebrează, in quarto, personalitaţi intelectuale majore ale modernităţii, cu accent pe secolul XX. Mozaicuri, texte & comentarii, iconografie, inedite. Poate că echivalentul autohton al respectivului concept "monografic" ar putea fi găsit în revista Manuscriptum, scoasă sub egida Muzeului Literaturii Române. Caietele de la Paris se bucură fireşte de avantajul francezei (menit să le asigure o difuzare pe măsură) şi de semnătura unor colaboratori arhicunoscuţi. Asta nu înseamnă că se află pe altă planetă. Drept probă stă chiar ultimul număr, dedicat lui Emil Cioran. Descoperim în sumar contribuţii româneşti " nimic mai natural într-un asemenea turnir " precum şi sprijinul financiar al ICR Bucureşti, implicat în proiect spre binevenita enervare a nulităţilor care continuă să-i nege performanţa. "Caietul" (un fel de a spune, pentru că numără 541 de pagini) cuprinde opt secţiuni: "Scrieri politice", "La şcoala paradoxului", "A propos de stil", "O gîndire fără teorie", "Portrete încrucişate", "Ritm şi Armonie", "Cuvinte" şi "Corespondenţă". Interpretarea surprinde esenţialul: de la complicităţile ideologice juvenile, taxate fără complezenţă (şi fără condamnări apriorice), pînă la genealogia aforismului cioranian. De la genialul nivel stilistic, pînă la trama biografiei, cu toate dramele sale jucate, trăite, disimulate, exhibate sau indicibile. Filozoful nu e nici redus la derivele naţionaliste, nici transformat în apostatul oportunist al unor adeziuni pe cît de utopice, pe atît de autentice în exaltarea lor. Hermeneuţii (printre care Michel Onfrey) l-au citit pe Cioran, îl admiră şi încearcă prin urmare să-l descifreze dincolo de reducţionismul etichetei şi de procesul moral, în deplinătatea personalităţii sale uneori ludice, alteori tragice, mereu sclipitoare şi reputat "nihiliste": se caută surse, de la Bach şi budism, pînă la romanticii germani şi Nietzsche. Avem la îndemînă textele cele mai pregnante, cu mărturia lor potenţată de libertatea inconsecvenţei, de magia supremei exactităţi a formulărilor şi de joaca metafizică a gînditorului care-şi maschează pudic angoasele, dezvăluindu-şi elegant tribulaţiile solitare. Cred că printre meritele "Caietului Cioran" se cuvine semnalată elucidarea legăturilor sufleteşti dintre autor, România (în fapt Sibiul) anilor ’30 şi Franţa postbelică, pe care a iubit-o şi detestat-o, dăruindu-i sau refuzîndu-i totul, pe fondul unui madrigal îndrăgostit şi decadent. Cioran " îngrozit de sterilitatea Comentariului şi de zădărnicia Elogiului. Cioran vital, în vibranta depresie indusă de "superstiţia eşecului". Jucăuş în elanurile sale negative. Polemist al neantului, inapt în faţa seriosului ultim, dar şi incapabil de frivolitate. Mereu proclamata mizantropie cioraniană se recompune în elitism graţie secţiunii epistolare a Caietului. Autorul îşi căuta pe furiş rudele spirituale, nu discuta cu oricine şi nu-i scria oricui. Însă nu dispreţuia dialogul atunci cînd se găsea în compania unor Henry Miller, Alphonse Dupront, Henry Corbin, Gabriel Marcel, Samuel Beckett, Jean Paulhan, Saint-John Perse, Ernst Jünger, Margueritte Yourcenar sau Henri Michaux: specialişti ai sacrului, poeţi hermetici, barzi ai paradisurilor artificiale, vîrfuri ale romanului şi dramaturgiei: iată seraiul secret al unui necredincios fidel, obsedat de pertinenţa marilor mistici şi de funcţia revelatorie a literaturii ca sacerdoţiu. De vreme ce ICR a sprijinit apariţia volumului la Paris, sper că se vor găsi sponsori francezi dornici să ajute traducerea lui în româneşte. Merită din plin. Sper totodată că vom apuca să recitim textele lui Cioran în Bibliotheque de la Pléiade.
