Borges, între timp
Ne surprinde nepăsarea "ciber-elitelor" contemporane faţă de posteritatea lui Jorge Luis Borges. Marele orb, noul Homer, argentinianul acesta eurocentric ar fi trebuit să fie adulat ca maestru al ficţiunii antisistem. Nu e de dreapta, nici de stînga. Nu e cruciat al restaurării vechiului regim, dar nici fanatic al nihilismului. Geometru de fagure, Borges pare să anticipeze "intelectualul virtual" din era culturii digitale. După apariţia volumelor sale de proză fantastică, Eseurile lui Borges, editate acum la Polirom (2006), ne facilitează reîntîlnirea cu geniul combinatoriu, dar şi cu nostalgia "trecutului indestructibil", pe care autorul îl contemplă printr-o plasă de referinţe întreţesute cabalistic. Incitantă se dovedeşte lectura mai cu seamă prin capacitatea "hipertextului" borgesian de a genera simultaneităţi valorice în comuniune cu figurile unui panteon atemporal. Felul în care Borges citeşte - susţinînd că reciteşte fără pauze - respiră ludic un soi de impostură calculată. Cecitatea sa "omniscientă" ambiţionează să imite privirea lui Dumnezeu asupra umanităţii judecate din afara timpului. Borges rămîne virtuosul memoriei articulate din iluminări secvenţiale. Dacă analizezi economia citatului, observi că erudiţia lui serveşte, în definitiv, tactica de a perpetua promisiunea unei amintiri revelatoare. Oricum, căutarea e mai importantă decît rezultatul, sugestia hermeneutică, mai persuasivă decît structura, aşa cum nuanţa contează mai mult decît ansamblul. Repede spus, Borges e credinciosul fără doctrină, misticul fără patrie, adeptul fără cauză. El visează să-şi supravieţuiască numai ca funcţie cognitivă (sau "particulă" conştientă) în resurecţia obştească a spiritelor alese. Se declară obosit de el însuşi, de capcana celebrităţii dezabuzate, de poza atîtor mistificări, pe cît de respingătoare la nivel social, pe atît de expresive în spaţiul imaginar, dar cu atît mai autentic, al bibliotecii. Poetica sa heraclitiană - potrivit căreia scriitorii îşi creează precursorii şi orice lectură comportă invenţia permanentă a textului vizitat - îi permite să postuleze axialitatea faptului religios fără să adere la vreo dogmă: unicul său ataşament îmbrăţişează delirul sistematizat al lui Emmanuel Swedenborg (1688-1772), teozoful post-lutheran în ochii căruia inteligenţa funcţionează ca indispensabilă condiţie a mîntuirii. Suedezul e un alter ego borgesian: asemenea multor învăţaţi din veacul XVIII - aflaţi în răspăr cu matematicile pascaliene - el face arheologia cunoaşterii alchimice (Opera philosophica et mineralia), pregătind, prin himere de o impecabilă aparenţă ştiinţifică, neognosticismul romantic, oniromanţia psihanalizei jungiene şi, pentru a spune astfel, moda Scripturilor alternative. "Istoria universală este, probabil, istoria cîtorva metafore" - notează Borges - răsfăţîndu-ne cu metafizica lui diletantă, din care nu lipsesc stagnarea eleată, caleidoscopul nominalist, dubiul cartezian şi fiorul poliţist al enigmei cosmice. Nicăieri n-am mai întîlnit o asemenea lucidă participare la Marele Cod - trăit ca loterie a semnificaţiilor. Oglinzi baroce, realism magic, pasiune a gîndirii analitice, paradox vertiginos şi frigid extaz al clasicităţii, nici o tehnică intelectuală nu pare mai subtilă (adică mai complexă) decît arta borgesiană de a viola "sfera" necircumscrisă a intimităţii lui Dumnezeu. Atenian exilat la Ierusalim, Borges "se preface în continuare că nu este orb"... Şi-ar fi dorit epopteia eleusină, mulţumindu-se finalmente cu patosul unui Iov strecurat, fraudulos, într-un dialog platonician. După nesfîrşite sforţări consacrate "respingerii timpului", Borges se supune duratei prin care "ni se dă totul, dar în mod treptat". De aceea - se confesa el în 1978 - problema timpului este problema noastră. Cine sînt eu? Cine este fiecare dintre noi? Cine sîntem? S-ar putea să aflăm cîndva acest lucru. S-ar putea să nu aflăm. Dar între timp - aşa cum a spus Sfîntul Augustin - "sufletul meu arde, fiindcă vreau să ştiu".
