Biserica nu tace

În plin proces de paralizare controlată a statului român, Sinodul ierarhilor ardeleni a ieşit cu un comunicat de presă extrem de judicios. Un text în salutară neconcordanţă cu isteria care umple, din păcate, primul nostru an de apartenenţă "europeană". Sinodul ardelean a dat glas unei BOR altminteri pasive, salvîndu-i astfel onoarea. Spre deosebire de grosul amuţit al Sf. Sinod, ierarhii de la Cluj, Sibiu, Oradea, Maramureş, dimpreună cu episcopii lor vicari, au băgat de seamă că România trece printr-o criză gravă. Au priceput că suspendarea şefului statului, executată de o coaliţie ad hoc, nu e un soi de istorioară amuzantă, numai bună de povesit la un mic şi o bere. Aceşti arhipăstori au înţeles că, dat fiind avizul negativ al Curţii Constituţionale, suspendarea preşedintelui e o manevră politică gratuită şi periculoasă. În comunicat se spune că poporul are dreptul să-şi exprime opţiunea prin referendum şi că majoritatea parlamentară, care a jucat cartea ştiută, nu mai poate fi arbitru: ce se va hotărî pe 19 mai trebuie închis printr-o decizie a Curţii Constituţionale. Sînt convins că "sufletul" demersului a fost, şi de această dată, Î.P.S. Bartolomeu Anania, de la Cluj. Mitropolitul Bartolomeu a fost mereu liber, chiar şi ca deţinut politic. Securitatea l-a închis ca legionar. Legionarii din exil l-au catalogat drept agent al Guvernului. A urcat şi a căzut. A suferit marginalizarea şi gloria. A scris o operă literară impozantă. Ca episcop, ne-a obişnuit cu pastorale memorabile, iniţiative dinamice, gesturi de mare demnitate eclezială şi decizii ferme, chiar dacă situate în răspăr cu majoritatea conformistă de pe băncile Sfîntului Sinod. La 85 de ani, ÎPS Bartolomeu continuă să fie un om demn, care îşi îndeplineşte misiunea spirituală fără micimi oportuniste şi veşnice schimbări de macaz. Merituoşi sînt şi ceilalţi ierarhi ardeleni, pentru că şi-au urmat colegul, ca pe un respectat primus inter pares. Împreună, ei ne arată că funcţia profetică a Bisericii nu a fost lichidată, aşa cum vor fi crezut mulţi dintre noi. De cîte ori îmi aduc aminte de anii ’90, mă doare încă faptul că numai Biserica Romano-Catolică a protestat vehement împotriva începutului de război civil provocat prin ceea ce stadiul "tranziţiei" a reţinut sub odioasa denumire de "mineriadă". E normal, e just ca Bisericile să nu trăiască în afara societăţii ori să-şi imagineze că o domină, de la altitudinea vreunui norişor angelic. E firesc să vezi conştiinţa creştină manifestîndu-se precum "sarea pămîntului", aceea care dă gust vieţii, de la viaţa persoanei, pînă la viaţa comunităţii. E corect ca Biserica, dacă tot vrea să fie "a neamului", să reacţioneze la orice derapaj major în existenţa cetăţii. Nu printr-o poziţie partizană, dubios politizată, ci printr-o judecată limpede asupra minciunii şi adevărului, printr-o departajare onestă între dreptate şi nedreptate. Adversarii preşedintelui au sărit ca arşi cînd au citit comunicatul de care vorbesc aici. Li s-a părut că el înclină şi mai mult balanţa în defavoarea lor, bine ştiindu-se că poziţia ierarhiei e ascultată de "poporul dreptcredincios". L-am auzit chiar pe un fost comunist, de pe la Scînteia, folosindu-şi imunitatea parlamentară pentru a vitupera împotriva lui "popa Anania", vinovat, iată, de păcatul rostirii. Spre deosebire de fostul slujbaş al organului PCR, eu unul nu mă tem de judecata Bisericii. Pentru că ştiu că, din două una: dacă voi susţine ceva nedrept, reacţia Bisericii mă va face să reflectez şi să-mi schimb, poate, opinia greşită. Iar de voi susţine o cauză dreaptă, utilă binelui comun, nu voi putea găsi în glasul Bisericii o stavilă, ci, dimpotrivă, o binevenită încurajare. Agenda relaţiilor dintre BOR şi societatea românească e, din păcate, plină de întîlniri ratate. Dar dacă ea îşi face auzită vocea măcar în asemenea clipe de dramatism haotizat şi penibilă restauraţie, tot se cheamă că mai avem o speranţă. E bine să nu o stingem.