Ayasofia, reamorsarea istoriei

Data de 10 iulie 2020 va intra probabil în cronologia catedralei constantinopolitane Sfînta Sofia ca ziua unei noi cuceriri. În orice caz, mai multe publicații au fluturat această idee, mulți comentatori au evocat în acești termeni noua criză a conștiinței istorice creștine. Lovitură dată unor relații tensionate între religii, în viziunea patriarhiei Moscovei, atac evident la adresa caracterului laic al Republicii turce, pentru presa occidentală, dispută patrimonială între o umanitate care-și rezervă un drept de proprietate eminent asupra trecutului și o națiune care-și proclamă suveranitatea pe un teritoriu cucerit. Trei teme se degajă: islam versus creștinătate, laicitate versus religie, patrimoniu universal versus patrimoniu național.

Voi începe cu cea din urmă, pentru a aminti meritele cooperării științifice internaționale. Din 1935, muzeul Hagia Sophia a inaugurat un fascinant șantier arheologic care a dus nu numai la stabilirea unei cronologii exacte a diferitelor faze de construcție, a unor detalii inginerești impresionante, la descoperirea și la punerea în valoare a unor artefacte unice în istoria artei, ci și la înțelegerea mai exactă a felului în care a funcționat un monument de forța simbolică a Sfintei Sofia. Majoritatea descoperirilor din cei 85 de ani de neutralitate religioasă a clădirii nu s-ar fi putut realiza fără această desacralizare de facto a locului, dezvăluindu-l tuturor curiozităților legitime ale științei. Este însă inevitabil de observat că interesul omului de știință față de etapele cele mai vechi ale unui monument conduc la reconstituiri care anulează etape intermediare. Lucrările arheologice au fost percepute de către musulmani ca o pierdere a identității religioase a moscheii Ayasofia. Același lucru s-a întîmplat cu Parthenon-ul, pe rînd templu al Athenei, apoi biserică dedicată Maicii Domnului, apoi moschee otomană și în cele din urmă muzeu. Nu puțini bizantiniști au regretat că arheologia epocii antice a Athenei a operat o îndepărtare a straturilor de construcție bizantine. Numai marmura antică părea să aibă valoare! Operațiunea arheologică nu a fost la fel de radicală în cazul Sfintei Sofia, dar lumea musulmană a perceput-o în acest fel. Se deschide aici un imposibil de soluționat dosar al ideii de patrimonialitate, adică proprietate și drept de dispoziție. Cui îi aparține un monument atît de vechi? Comunității locale, naționale, umanității în ansamblu? Cine reprezintă umanitatea în această pretenție? În mod inevitabil, în orice dispută patrimonială ajungem din nou la relații de putere. Ajungem la vorba președintelui Erdogan: turcii otomani au cucerit Constantinopolul și îl posedă în virtutea acestui drept de cucerire! Pînă și Europa de după sfîrșitul Războiului Rece a clamat statu quo-ul cuceririlor postbelice ca soluție geopolitică preferabilă oricărei redesenări a frontierelor. Putemconcepe, în schimb, un fel de extrateritorialitate a monumentelor simbolice? Divergența de evaluare în această privință este taxată de comentatori ca opoziția dintre civilizație (respectul față de trecut într-un spirit neutru, științific) și barbarie (rescrierea trecutului în funcție de prezent). Cum? Tocmai acum cînd sînt dărîmate și batjocorite statuile marilor figuri istorice în Occidentul „civilizat”, cînd biserici sînt transformate în cazinouri, magazine, restaurante și cîte altele, cînd sînt recrise cărțile de istorie în numele unor opțiuni personale ale unor grupuri minoritare sau poate majoritare, poate cineva reproșa lui Erdogan că vrea la el acasă să prevaleze propria variantă de trecut? După cum anunța din 1994, el a recucerit Istanbulul!

Aici atingem a doua temă, cea a laicității. I se reproșează lui Erdogan că e dictator și, după știința politică, ar da semne că este, dar a fost Atatürk mai puțin dictator? În plus, Erdogan pretinde că are, grație sistemului politic modern, mult mai clar exprimată susținerea populară. Din punct de vedere sociologic, toate dictaturile se instaurează cu susținere populară și beneficiază de participarea unui grup social semnificativ spre majoritar. Erdogan pariază pe faptul că orice cuceritor are o karma a lui, pe care anticii o vedeau ca bunăvoință a zeilor, modernii ca pe o predilecție a poporului. Laicitatea în acest joc nu este o valoare, ci o strategie. Turcia lui Erdogan ilustrează cum nu se poate mai clar faptul că laicitate de stat sau religie de stat sînt structural identice. Este vorba de ideologia federatoare a unei mișcări politice care poate domina o vreme. Opțiunea lui Erdogan este validată deocamdată de vot.

Se exprimă în acest eveniment o confruntare între creștinism și mahomedanism? Să precizăm termenii. Dacă prin creștinism înțelegem religia întemeiată pe Evanghelii, iar prin mahomedanism religia întemeiată pe Coran, atunci nu există nici un conflict. Evangheliile nu stipulează necesitatea unui templu anume, dimpotrivă, „vine ceasul cînd nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui” (Ioan 4, 21). Din punct de vedere coranic, revelația profetului Mohamed este o desăvîrșire a tuturor revelațiilor anterioare. Orice biserică are vocația de a deveni moschee prin desăvîrșire, nu prin anulare. Și pentru un preot ortodox a fost acceptabil să slujească în 1919 o liturghie într-o moschee. Este vorba de liturghia clandestină slujită de preotul militar Eleftherios Noufrakis pe 19 ianuarie 1919. Dar, astăzi, Hagia Sophia nu este o biserică ce se transformă în moschee, ci un muzeu redat cultului care s-a practicat acolo în ultima jumătate de mileniu. Amintesc în treacăt că instanțele judecătorești din România au hotărît cu un deceniu în urmă că este just și legal ca monumentul istoric Sfîntul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș, pe vremea acea muzeu național, să fie redat în proprietatea episcopiei Argeșului și Muscelului și prin urmare cultului. Erdogan e conștient de aceste impasuri juridice ale Europei, cînd cere ironic ca și Vaticanul să fie muzeu. Ceea ce nu-și dă el seama însă e că, din primavara aceasta, Vaticanul singur s-a cam transformat în muzeu. Deci din punct de vedere al creștinismului evanghelic vorbim de un non-eveniment.

Dacă însă redenumim confruntarea ca fiind între islam și creștinătate, în sensul în care islamul este structura ideologică a societăților cu majorități și clasă conducătoare musulmană, iar creștinătatea este sistemul politic care a produs în cele din urmă societatea democratică și capitalistă după secole de presiune a ethos-ului creștin (conform lui Max Weber), atunci avem dreptate să vedem conflict. Paradoxul care face lectura mai dificilă constă în faptul că „creștinătatea” a forțat și deformat creștinismul evanghelic pentru a-l adapta rolului de religie politică. Ceea ce făcea Iustinian, prin ansamblul de reforme juridice, prin polemicile teologice și prin construcții era tocmai să desăvîrșească transformarea creștinismului într-un sistem politic. Hagia Sophia este chiar expresia superlativă a acestei creștinătăți, în care religie și putere funcționează ca o unitate indestructibilă. Islamul este o copie fidelă și mai coerentă a modelului creat de Iustinian pentru Imperiul Roman. Un singur conducător, religios și politic, pentru un singur popor în fața lui Dumnezeu și în opoziție cu restul umanității (barbarii). Hagia Sophia concepută de Iustinian era tocmai scena pe care se arăta împăratul în calitatea sa de mare preot. Hagia Sophia a fost expresia ideologico-artistică, splendidă e adevărat, a cultului imperial.

Din acest punct de vedere, Erdogan restaurează Sfînta Sofia în rolul său originar de tribună a conducătorului unic al societății. Restaurarea moscheii Ayasofia este proiectul califal al lui Erdogan. De altfel, a și anunțat că următorul pas este Al Aqsa. Deși poartă costum și cravată, Erdogan este în esență un calif, un conducător unic al poporului lui Allah. Rămîne de văzut dacă această pretenție a lui va fi recunoscută de ceilalți conducători regali sau prezidențiali ai lumii musulmane.

În ceea ce privește creștinătatea, proiectul lui Iustinian a eșuat parțial încă din vremea lui. El nu a reușit să pacifice facțiunile creștine, iar după jumătate de secol Imperiul reconstruit de el s-a destrămat, fiind înlocuit pe trei sferturi din teritoriul său de Califatul islamic. În plus, nu a reușit să suprime o surdă nemulțumire a creștinilor față de ideea de religie imperială. Au rămas acei episcopi care din cînd în cînd s-au crezut mai grozavi ca împăratul, arogîndu-și dreptul de a-l cenzura, dar mai ales acei creștini îmbrăcați în negru care fugeau în pustiuri, în păduri neumblate și în crăpăturile pămîntului, cu zecile și sutele de mii, de creștinismul imperial. O tainică Împărăție nevăzută a săpat la rădăcina Imperiului pînă cînd acesta, după secole de eroziune internă, s-a transformat într-o societate anarhică, pe alocuri isterică, în orice caz lipsită de dorința de a se mai apăra. Între un îndemn de a-ți da viața pentru victoria comunității tale și sfatul de a renunța la orice rezistență, chiar cu prețul vieții, competiția pare inegală. Catedralele au căzut una după alta, ca templele vechiului Ierusalim, căci nu mai locuia nimeni în ele. Unde este Dumnezeul creștinilor? „O adiere de vînt lin şi acolo va fi Domnul”, spune profetul Ilie Tesviteanul (III Regi 19, 12).

Prin însăși materialitatea ei excepțională, Hagia Sophia își scrie singură istoria, mai mult de atît: ne scrie istoria. Cînd alte trei biserici bizantine cu hramul Sfintei Sofia au devenit, din muzee, moschei în ultimele decenii (la Trabzon, Iznik și Edirne), în paralel cu multe alte monumente bizantine, nu a existat nici un ecou în presă, deși clădirile aveau certă valoare istorică și artistică, pe cînd Hagia Sophia constantinopolitană a stîrnit cancelariile lumii. În ziua cînd Constantinopolul va redeveni creștin, din zidul Sfintei Sofia va ieși cu Sfintele Daruri, așa cum a și intrat, acel preot a cărui slujire din dimineața lui 29 mai 1453 a fost întreruptă de pătrunderea cuceritorilor în catedrală, zic anumite credințe populare ale grecilor. Altele așteaptă ca ultimul împărat, dispărut misterios în mijlocul luptelor pe meterezele Constantinopolului, adormit sub chipul unei statui de marmură, să fie trezit de un înger pentru a se ridica din nou la luptă. Și profeții mai recente îi văd pre greci reveniți la Constantinopol, în urma unui război ruso-turc. Pentru acest apocaliptism secularizat, care face din marile înfrîngeri istorice psihodrame naționale, nu mai contează faptul că, în 1453, în Hagia Sophia se pomenea papa de la Roma. Inspirînd aceste credințe și altele asemănătoare pe partea musulmană, Hagia Sophia participă la reamorsarea istoriei, în care națiuni care se cred teofore nu-și pot închipui că „iată, vi se va lăsa casa voastră pustie” (Luca 13, 35).

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

Foto: wikimedia commons