Apocalipsa la îndemînă

Propaganda rusă de război are eschaton-ul la degetul cel mic. Împroaşcă cu teme „metafizice”, flutură familiar apropiate sfîrşituri ale lumii. Medvedev şi Putin ameninţă cu incendiare „judecăţi de apoi”, cu apocalipse nucleare în care, desigur, ruşii vor fi „cei mîntuiţi”, iar Occidentul „nu va avea timp să se căiască” pentru „păcatele” lui. Înalţi ierarhi vîntură tema conjuncţiei providenţiale între arma nucleară şi ortodoxia rusă: doar astfel apărat, poporul se poate pregăti – bastion neafectat de concepţiile libertare occidentale – pentru a doua venire a lui Christos. O societate încolonată sub demagogia imperial invadatoare: iată imaginea umanităţii perfecte în varianta lui Putin şi a Bisericii oficiale.

Totuşi, propaganda nu ar detona pe piaţă asemenea elucubraţii dacă nu s-ar aştepta la ceva receptivitate în rîndul publicului intern. Să fie oare ruşii sau mare parte dintre ei „milenarişti”? Sensibili la scenariul potrivit căruia apocalipsa bate la uşă, iar istoria deschisă, în mers, nu prea are importanţă? Să se perceapă ei în postura „aleşilor”, combatanţi împotriva deja „osînditelor” societăţi democratice şi liberale, care, de partea lor, asumă un traseu accidentat, dar mereu amendabil de-a lungul timpului? Să aibă ortodoxia un rol, fie el şi deviat în delir propagandistic, într-o astfel de convingere?

S-a spus adesea că, în Răsăritul creştin, religia nu s-a raportat activ, creator la dimensiunea istoriei. Că ortodoxia s-a concentrat pe orizontul deschis spre realitatea tare a Împărăţiei divine, că mesajul ei strict spiritual – amorţit totuşi adesea în tradiţionalism şi repetitivitate – a modelat o societate reticentă faţă de provocările mentalităţii şi culturii laice. Că, spre deosebire de creştinismul occidental, ea nu are încredere în istorie şi nu a participat la construirea istoriei, a modernităţii.

Într-o mai fină discernere, Părintele André Scrima formula acum o jumătate de veac nu opoziţia, ci complementaritatea între creştinismul răsăritean şi cel apusean: „Orientul are, de partea lui, privilegiul dificil de a deţine rădăcinile, sursele spiritualităţii creştine. Prodigioasa înflorire a geniului occidental modern nu poate să nege aceste surse atunci cînd creaţiile sale aspiră să atingă semnificaţia eternă a Adevărului, a Frumosului: fără dificultate simţim în transparenţă originile orientale. De aceea e obligatoriu pentru Orientul creştin să încerce să înţeleagă sensul itinerariului occidental în raport cu începuturile orientale, valoarea aventurii occidentale”. E o aventură care a pus în operă intelectuală şi civilizaţională statutul persoanei, libertatea, căutările, responsabilitatea ei. Această dimensiune e încă palidă în creştinismul răsăritean: „Toată trecerea de la natură la persoană e împlinită de Orient pe plan mistic, nu istoric, social, moral etc.” (André Scrima, Duhul Sfînt şi unitatea Bisericii. Jurnal de Conciliu, ed. Bogdan Tătaru-Cazaban, 2004). Potrivit acestei caracterizări, dialogul celor două ramuri creştine, dialogul lor de profunzime ar pune mai proaspăt în conştiinţa occidentală dimensiunea transfigurării care străbate creaţia, ar scoate Orientul creştin din închiderea sa pentru „a-l restitui prezenţei istorice fără să se renege”. Iată aşadar o judecată de tip spiritual, teologal, privind „economia” diversităţii creştine.

Într-un erudit studiu, bizantinologul Petre Guran se referă indirect la temă, aplicîndu-i de astă dată tratamentul cercetării istorice. De curînd, el şi-a publicat teza de doctorat la École des Hautes Études en Sciences Sociales: Rendre la couronne au Christ. Étude sur la fin de l’idée impériale byzantine (Supplementa Études byzantines et post-byzantines, vol. 1, ed. Andrei Timotin). Studiul urmăreşte modul în care, după căderea Constantinopolei, s-a construit, în spaţiul răsăritean, memoria Bizanţului. „Din toată varietatea deţinătorilor cunoaşterii în Bizanţ – aristocraţi cultivaţi, membri ai administraţiilor imperială şi patriarhală, intelectuali feluriţi –, singurul supravieţuitor e călugărul. Chemat să arate unei lumi care se socoteşte urmaşă a Bizanţului ce a fost acesta, el fabrică o imagine mai aproape de utopie decît de realitate... pentru el, viitorul care îl interesează nu are şi nu poate avea densitate istorică. E un moment, suprem pentru civitas terrena, sfîrşitul ei... Între utopia eschatologică şi modurile naraţiunii fantastice se construieşte această memorie a Bizanţului, care slujeşte pînă astăzi fie de panoplie unor identităţi precare, fie de ţap ispăşitor pentru ceea ce e trăit drept sentiment de inferioritate” faţă de Occident.

Istoricul demontează astfel ceea ce a ajuns o vulgată a Ortodoxiei, clişeu care riscă să îngheţe – în faţa publicului larg – portretul creştinismului răsăritean: fală tradiţionalistă, pentru unii, vechitură non-europeană pentru alţii. Credinţa e prima contrariată astfel: sub cuvînt de perpetuare a unui regim spiritual desăvîrşit – pretins a se situa pe graniţa între istorie şi trans-istorie –, clişeul uită vitalitatea inepuizabilă a actului christic. Act care irigă – din perspectivă creştină – întreaga istorie, fiece moment al ei, irepetabilul fiecărei persoane. Bizanţul – reconstruit ca „idol” imuabil – riscă să ia locul adevăratei Surse care, din zenitul ei, dă sens şi verticală existenţelor, le cere atît creativitate spirituală, cît şi o prezenţă în istorie adecvată vitalităţii Duhului.

Cît priveşte Rusia lui Putin şi recursul ei la apocalipsă, nu e nevoie să invocăm, pentru ele, specificul creştinismului răsăritean. În orice religie, extremismul secretă o ideologie a „comunităţii aleşilor” eschatologici în luptă cu restul „decăzut” al umanităţii. În oricare, el urmăreşte un proiect politic de stăpînire imperială. Barbarul ISIS se afla şi el într-un „război sfînt” cu „satanicul” Occident. De cum mişcarea a cîştigat ceva teritoriu în zone din Siria şi Irak, şeful ei s-a declarat în 2014 Calif, conducător spiritual al întregii comunităţi islamice (umma). „Duşman religios” era socotit oricine nu i se supunea. Prin exclusivismul agresiv (orice „diferit” e un duşman), prin obiectivul propus (a crea o societate uniformă), extremismele religioase sînt mişcări de tip totalitar. Cu sprijinul Bisericii oficiale ruse, regimul Putin recurge la acest tip de limbaj religios, care se potriveşte mănuşă propriei politici.    

Revenind la creştinismul răsăritean, a-l înţelege în adevărul lui intern înseamnă şi a depăşi clişeele care îi confecţionează un portret static, admirabil pentru unii, stingheritor pentru alţii. Înseamnă a-l percepe drept credinţă vie, raportată – în fiece clipă a istoriei şi a existenţei personale – la zenitul divin. O credinţă vie menţine deschise, orientate vertical formele vieţii religioase, dar şi istoria, civilizaţia, prezentul în care ea se exersează. A parcurge fiecare moment al istoriei cu conştiinţa verticalei, dar şi a distanţei faţă de Polul divin, a extrage de acolo seva de transcendenţă: iată înţelesul în care Părintele Scrima vorbea despre un „profetism al sensului”, pe care creştinii ar avea îndatorirea să-l asume.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.