Alarmă falsă

Courrier International (7-13 februarie 2008) publică un dosar pe tema gravelor "ameninţări" pe care laicitatea europeană le-ar suporta chiar acum, sub ochii noştri. Verdictul e cumva prealabil deliberării, cel puţin la nivelul articolelor selectate. Iată că n-am scăpat de obsesia medievală a relaţiei dintre imperium şi sacerdotium! Bătrînul Continent, chinuit de vechii demoni ai teologiei politice... Două secole de modernitate consumate degeaba... N-aş vrea să caricaturizez partizanatul altora cu ajutorul propriilor mele opţiuni, poate imoderate. Mi se pare însă onest să particip la dedramatizarea acestui gen de campanie alarmistă. Nu neg cîteva evoluţii recente, cum ar fi discursul "cruciat" al Administraţiei americane după 11 septembrie sau curajul lui Benedict al XVI-lea de a evoca fără ghilimele Europa creştină, chiar dacă asta deranjează anumite cercuri ideologice. La fel de adevărat este şi faptul că Partidul Popular European a preluat, foarte precaut de altfel, tema "rădăcinilor creştine" ale civilizaţiei noastre, fără să reuşească (totuşi) menţionarea acestora în preambulul defunctului Tratat Constituţional ori în fruntea resuscitatului Tratat de la Lisabona. Că dreapta e mai atentă la "tradiţii", indiferent de generaţia din care fac parte liderii săi, se vede şi din atitudinea noului preşedinte al Franţei care, în felurite ocazii, n-a ezitat să amintească universalitatea faptului religios. De curînd, la Roma, Nicolas Sarkozy spunea că "dramele secolului XX nu au decurs din excesul ideii de Dumnezeu, ci din redutabila ei absenţă": cine ar putea contrazice această constatare de bun-simţ? Printre acuzaţiile formulate dinspre stînga intră şi implicarea episcopatului spaniol în campania electorală care se va încheia la 9 martie, dar, încă o dată: este critica politicilor familiale aplicate de premierul socialist Zapatero un cec în alb pentru dreapta iberică sau doar o probă că Biserica îşi păstrează convingerile şi profită democratic de libertatea exprimării lor? Pentru cei obişnuiţi cu ecuaţia laicitate = tăcerea forţată a clerului, o asemenea poziţie echivalează cu o inacceptabilă "ofensivă" a "reacţiunii". E vorba de obişnuitul dogmatism al secularizării cu orice preţ. Care este însă preţul? Secularizarea societăţilor occidentale - bazată pe ideea marxistă că Dumnezeu se opune progresului - a dus la sărăcirea evidentă a simţului identitar european. Cetăţenii UE nu se recunosc într-un destin comun pentru că proiectul preponderent economic în care au fost antrenaţi e limitat la dimensiunea imanentă a istoriei, dar şi pentru că lumea contemporană generează un sentiment de insecuritate colectivă pe care nu directivele Comisiei Europene sînt chemate să-l vindece. Din păcate, ruptura dintre mediile ecleziale şi cele civile din UE 15 e atît de adîncă încît orice negociere menită să reamenajeze posibila lor colaborare pare compromisă. Asistăm de fapt la o bătălie surdă pentru legitimitatea discursului moral. Dacă un lider politic îndrăzneşte să spună: trebuie să avem un scop mai înalt, avem nevoie de solidaritate spirituală - toate fulgerele se abat peste capul ereticului. Acestuia i se arată pe dată fie o viaţă privată care nu recomandă canonizarea, fie reproşul că alunecă în cine ştie ce obscurantisme depăşite... Pe scurt, dacă toţi sîntem păcătoşi, atunci răul nu mai există. Dacă toţi avem adevăruri subiective şi stiluri de viaţă proprii, atunci nu mai putem invoca nici o formă de transcendenţă unificatoare. Cu asemenea forme sofistice de cenzură, orice dezbatere serenă despre matricea creştină a Europei şi orice colaborare Stat-Biserici, în orizontul binelui comun, se anulează din principiu. Personal, cred că singura cale prin care aceste dezechilibre ale modernităţii ar putea fi corectate la scară postmodernă implică reconcilierea dintre forţele politice de stînga şi Evanghelie. Doleanţă imposibilă atîta vreme cît stînga democrată nu face penitenţă pentru stînga extremă, care a zămislit oroarea comunismului...