Cum să judeci o societate după gunoaiele ei
– sau viaţa unui sociolog-activist alături de scormonitorii de gunoaie din Ciudad de México –
Dr. Héctor Francisco Castillo Berthier este un personaj descins direct din proza fantastică sud-americană. Cînd l-am văzut pentru prima dată la Napoli, la sfîrşitul anului trecut, la conferinţa „Un viitor fără deşeuri“, organizată de asociaţia italiană de inspiraţie creştină Greenaccord, n-am crezut nici o clipă că ar putea fi un conferenţiar. În locul obişnuitului costum cu cravată, purta o vestă de pînză, cu multe buzunare, iar mustaţa sa rebelă şi părul uşor grizonant, legat în coadă de cal, îl recomandau mai degrabă drept revoluţionar, decît conferenţiar.
Născut într-o familie burgheză din Ciudad de México, Castillo Berthier a vrut iniţial să devină jurnalist, dar a studiat, pînă la urmă, sociologia. Spune glumind: „Am ales sociologia pentru că un jurnalist nu poate să facă sociologie, dar un sociolog poate face jurnalism.“
„Deşeurile“ au fost prima temă care l-a preocupat, poate şi pentru că, în 1977, acestea reprezentau un subiect tabu în societatea mexicană. Dîndu-şi seama de lipsa completă a informaţiilor din acest domeniu, a hotărît să-şi obţină singur datele necesare. S-a angajat pentru trei luni ca gunoier, fără ca cineva din familie ori dintre profesorii săi să fie la curent cu această decizie. A strîns, în acest fel, date despre tipul şi cantitatea de gunoi care se genera în acel moment în Ciudad de México. Apoi s-a angajat ca şofer pe o autogunoieră, ca să vadă unde anume ajunge gunoiul colectat şi ce se întîmplă cu el. Intrat cu autogunoiera la depozitul de deşeuri, a avut revelaţia unei lumi paralele, cea a scormonitorilor de gunoaie (aşa-numiţii pepenadores sau resoqueadores, cum sînt denumiţi în Mexic).
Deşeuri + Forţă de muncă = Afacere
Din acel moment, lucrarea sa de licenţă, iniţial orientată spre tipurile şi cantităţile de deşeuri menajere generate în capitala Mexicului, s-a reorientat viguros spre aspectul social, spre oamenii care trăiau de pe urma deşeurilor. Lumea pe care Castillo Berthier o descoperise părea să aibă o organizare perfectă, cu un lider care împărţea sarcini, dădea zile libere etc., şi mai ales gestiona cu abilitate ceea ce societatea considera gunoi (public) fără valoare, transformîndu-l într-o uriaşă sursă de venit (privat).
Ca să pătrundă în această societate clandestină, s-a împrietenit cu membrii unei familii de scormonitori. Aceştia, ca şi alţii asemenea lor, ajunseseră la depozitul de deşeuri pentru că n-aveau unde să se ducă, nu erau acceptaţi nicăieri. De bine, de rău, aici li se asigura supravieţuirea, în schimbul supunerii lor necondiţionate. L-au primit pe Castillo Berthier alături de ei. Studentul la sociologie avea să trăiască zi de zi, timp de patru luni, alături de aceşti oameni, dormind într-o cutie de carton. A învăţat să-şi depăşească frica de boli şi a rezistat fără să se spele, curăţîndu-se doar cu ţărînă. Socializa cu scormonitorii, participa la serbările lor, primise chiar şi o poreclă – „Curcanul“, pentru că dansa caraghios, bălăngănindu-se de pe un picior pe altul. Seara îşi nota, într-un carneţel, la lumina unei lumînări, informaţiile culese peste zi. A rezultat o lucrare de 180 de pagini, pe care el însuşi o rezumă astfel: „Deşeuri + Forţă de muncă = Afacere.“
Cînd i-a prezentat lucrarea profesorului îndrumător, acesta i-a spus: „E o lucrare prea literară, nu e sociologică.“ Castillo Berthier s-a reapucat de lucru, căutînd să obţină date, cifre, cantităţi, sume de bani, să deceleze influenţe politice etc. Munca sa a mai durat încă un an şi jumătate. „Felicitări!“ i-a spus profesorul. „Ai prima statistică din Ciudad de México despre deşeuri. Dar nu e sociologie. Ce lipseşte? Partea teoretică. Şi ar trebui să începi să vorbeşti ca un sociolog, să faci în aşa fel încît totul să devină mai obscur, mai greu de înţeles“, îşi aminteşte cu umor Castillo Berthier.
Radiografia societăţii mexicane după gunoaiele ei: „Clientelism, corupţie, mafie“
De fapt, ceea ce realizase Castillo Berthier în cei trei ani de documentare era o radiografie a societăţii mexicane, pe care o rezumă în trei cuvinte: „Clientelism, corupţie, mafie.“ Imaginea este aceeaşi şi astăzi – susţine autorul. Şi adaugă: „Probabil că orice societate trebuie judecată după gunoaiele ei.“
După absolvire, Castillo Berthier a fost angajat ca cercetător la Institutul de Investigaţii Sociale al Universităţii Naţionale Autonome a Mexicului, deşi unii colegi au considerat că munca sa este prea puţin ştiinţifică, prea puţin sociologică.
Cum Castillo Berthier era un cercetător-activist, n-avea de gînd să-şi lase lucrarea să zacă într-o bibliotecă. A publicat-o mai întîi la editura universităţii, cu titlul Societatea gunoiului – baronii locali din Ciudad de México. Apoi a vrut să-şi lărgească publicul şi s-a dus cu ea la o editură generalistă. Bineînţeles că ceea ce fusese „prea puţin ştiinţific“ pentru mediul academic era mult prea ştiinţific pentru publicul larg, astfel încît a trebuit să o rescrie. Un an mai tîrziu, cartea a apărut în librării sub titlul Groapa – Antropologia mizeriei.
Desigur că dezvăluirea inechităţii sociale, a îmbogăţirii baronilor locali (caciques – în spaniolă) prin exploatarea nemiloasă a unei pături marginalizate de defavorizaţi ai soartei – inclusiv prin exploatarea copiilor prin muncă – nu a plăcut celor demascaţi. „Regele deşeurilor“, care dispunea de suficienţi bani, le-a ordonat oamenilor săi să cumpere cărţile din librării şi să le ardă. Editura a suplimentat însă tirajul, alimentînd librăriile cu cărţi. „Regele deşeurilor“ şi-a schimbat atunci tactica. A încetat să mai cumpere şi să ardă cărţile, dar şi-a trimis „gorilele“ să-l răpească şi să-l intimideze pe Castillo Berthier. Bătut cu sălbăticie, acesta a ajuns la spital cu capul spart şi cu mai multe coaste rupte. A ieşit însă de acolo cu o şi mai mare determinare.
Şi-a extins cercetările sociologice studiind mai întîi dedesubturile comerţului din marile pieţe agro-alimentare, apoi delicvenţa juvenilă. Şi nu a încetat să-i demaşte viguros pe profitori, aşa cum s-a întîmplat şi în anul 2012, cînd a protestat public împotriva platformei electorale demogagice şi extremiste cu care candida la preşedinţia Mexicului chiar fiul fostului „rege al deşeurilor“ din Ciudad de México. În ciuda puternicelor semnale de alarmă trase de Castillo Berthier şi de alţii ca el, cariera politică a acestui baron local nu s-a încheiat decît pe 2 aprilie 2014, cînd politicianul-baron local a fost destituit în urma acuzaţiilor de control al unei reţele clandestine de prostituţie...
De un număr de ani, în paralel cu activitatea de cercetare, Castillo Berthier conduce Centrul social „Circul zburător“, pe care l-a organizat în chiar cartierul unde a copilărit, Merced. Acest centru îşi propune să-i „îmblînzească“ prin artă pe tinerii delicvenţi din cele nu mai puţin de 1500 de grupuri rivale existente în Districtul Federal, cum mai este cunoscut Ciudad de México.
Sociologul-revoluţionar poartă părul cu coadă de cal tocmai ca să semene cît mai mult cu tinerii de care se ocupă, deşi nu mai are chiar vîrsta lor. Îl ajută însă optimismul său iremediabil, precum şi talentul său de om de spectacol. Într-adevăr, nu pierde nici o ocazie de a cînta la chitară sau vocal. L-am auzit cîntînd oriunde i se oferea ocazia, în autocar, în pauzele de cafea sau la sfîrşitul mesei. Crezusem că ştiu totul despre el, dar într-o seară m-a surprins cu adevărat. Ascultam muzică populară napolitană, interpretată de doi muzicieni locali. În momentul în care cei doi s-au pregătit să facă o pauză, Castillo Berthier s-a dus decis spre scaunul gol al chitaristului, a luat chitara, s-a aşezat şi a început să cînte melodie după melodie. Al doilea muzician a ezitat la început, nedumerit. A intrat apoi repede în joc şi l-a acompaniat la percuţie. Imediat a revenit şi interpretul principal, care a tot încercat să-şi reia locul. A durat ceva pînă ce Castillo Berthier s-a lăsat convins să-i dea înapoi chitara, şi să-i lase pe napolitani să-şi continue concertul... L-am întrebat mirat cum de cîntă atît de bine. Mi-a răspuns cu modestie că aşa ceva nu se uită. M-am documentat şi am aflat că, în urmă cu aproximativ 25 de ani, cam pe cînd îşi obţinea şi titlul de doctor în sociologie, a fost bateristul unui grup legendar de rock mexican, Arpía (Harpia).
Alexandru-Radu Săvulescu, de formaţie geofizician, este eseist şi fotograf
Foto: Al.-R. Săvulescu
