Cîteva zile cu Andy, Tom, Jerry şi Căţeluşul laş
Oferta. 35 de ore de emisie pe canale specializate: 15 (Jetix), 12 (Cartoon), 7 (Minimax). În plus, Club Disney, 1 oră (TVR 1), singura soluţie pentru publicul ce nu beneficiază de cablu, adică pentru aproape 30% din populaţia ţării. Sînt canale ce au, fiecare, o amprentă originală, între ele Minimax, cu opţiuni tematice şi stilistice mai aproape de vîrsta clasică a desenului animat de la Bufniţa înţeleaptă, la Aventurile ursuleţului, Prinţesa şi sărmana croitoreasă, Feciorii croitorului. Programele în discuţie cuprind şi momente de publicitate, de aceea mă întreb dacă rigorile europene (directive precum cea a Consiliul Superior al Audiovizalului din Franţa), care prevăd "obligaţia de a asigura programe pentru copii care să stimuleze dezvoltarea de cunoştinţe şi să nu profite de credulitatea şi imaturitatea acestora" nu este încălcată atunci cînd privitorilor li se oferă posibilitatea de a trimite SMS-uri (tarif afişat 2, 26 USD) pentru a dobîndi jucăriile dorite sau atunci cînd (pe TVR 1), într-o acţiune de promovare, apare şi o sticlă de Bürger. Mă întorc la durata apreciabilă a programelor care ar presupune asumarea unei strategii de difuzare în funcţie de vîrsta publicului-ţintă vizat: 3-6 ani, 6-11 ani, 11-14 ani, 15-18 ani (categorii invocate de statisticieni), de orarul lui zilnic, de preferinţe, de nivel de înţelegere. Asemenea strategii - dacă există - sînt invizibile. Altfel, cum se explică difuzarea la ore de maximă audienţă pentru copii (în jur de l0,30, l4,30, l5,l5) a unor seriale precum Ed, Edd şi Eddy sau Gemenii Cramp unde precaritatea mizei epice, nimicul evenimenţial, aşadar, stă alături de vulgarităţi de limbaj şi de comportament. Fidelitatea/infidelitatea publicului-ţintă. În "Comportamentul de consum de programe audiovizuale al elevilor" (Forum audio-vizual, 5/2005, pp. 46-62), desenele animate întrunesc cea mai puternică adeziune (13%) şi continuă să fie (6%) în atenţia elevilor de 15-18 ani. Acest tip de producţii e preferat de 90% dintre copiii între 6-9 ani, în top ele fiind urmate de filme şi emisiuni muzicale. Teoretic, orice act de fidelitate merită atenţie şi respect. Dar cînd am văzut (am înţeles) că ziua Minimax-ului (ca şi a Jetix-ului sau Cartoon-ului) este mobilată de acelaşi tip de filme ce se rotesc schimbîndu-şi doar locul de intrare, că tînărul ce stă în faţa televizorului vede acelaşi tip de imagini, e drept, la ore diferite, am căzut pur şi simplu pe gînduri. Dacă aceasta e legea, de ce atunci de la ea sînt exceptate Poveştile Fraţilor Grimm sau Andersen povestitorul? Sigur, şi o terţină de Dante, şi un sonet de Shakespeare pot fi citite de mai multe ori, dar nu acelaşi este cazul cu Laboratorul lui Dexter sau Copiii de la 402, cu Fetiţele Powerpuff sau Spioanele. Vizualizam, uneori, o imagine îndelung mediatizată: copii singuri în casă cu cheia legată de gît. Acum, singurătatea mă tem că este aceeaşi, dar în faţa televizorului. Şi, cum legislaţia românească nu prevede expres obligaţia maturului de a nu abandona minorul fără supraveghere, lucrurile sînt lăsate la voia întîmplării. Scooby-Doo poate fi bibliografie pentru bacalaureat? Revin la cele 35 de ore de emisie zilnic şi e limpede că echivalentul calitate/cantitate nu poate fi decît utopic. Este vorba de filme de-a dreptul plicticoase, între ele Scooby-Doo (Cartoon) care, după un început alert, devine o lecţie în care didacticismul şi discursul ostentativ omoară vitalitatea lumii descrise, ceea ce este, într-un fel, observat şi de către copii. Ei acordă filmului 3/7 puncte din 13/23 posibile ("Expunerea copiilor la programele radio şi TV", Studii şi cercetări audiovizuale, 2/2004, p. 29). În schimb, Tom şi Jerry (cam la aceeaşi oră şi pe acelaşi program), e o mică bijuterie: concizie, umor, pregnanţă a detaliilor. Realizatorii ştiu, parcă, lecţia lui Kant şi anume că mai cu seamă autorul de comedie trebuie să stăpînească ritmul tensiunii dramatice, dată fiind vibraţia de mică amplitudine a efectului comic, epuizarea lui, odată cu epuizarea situaţiei sau a replicii, orice insistenţă sau încercare de extindere putînd duce la "brusca prefacere a unei aşteptări încordate în nimic". În Tom şi Jerry, lucrurile nu ajung la acest primejdios prag şi, astfel o spun sondajele de opinie, filmul ocupă locul I în preferinţele telespectatorilor. Cum spuneam, am avut şansa de a "răsfoi" alături de ei un "tratat" despre arta iubirii şi a seducţiei, de a vedea "portretele" spaimei, fericirii, furiei, indulgenţei, veseliei, duşmăniei, speranţei şi ale celorlalte sentimente, am ratificat, alături de ei, pactul de neagresiune ce poate transforma un cîine, o pisică, un şoricel în repere caractereologice şi morale. A fost una dintre puţinele ocazii (în cuprinsul acelor lungi zile de vizionare) cînd sloganul Jetix "o lume care educă şi inspiră" a devenit cu adevărat realitate. O pisică... Dar Pisicile aristocrate? Dar Parisul vesel? Dalmaţienii, Albă ca Zăpada... Mă opresc, dîndu-mi seama că tăvălugul prezentului a aruncat în neant filmele-unicat ale copilăriei mele, făcînd de neînţeles azi această enumerare. Mă îndoiesc însă că doar nostalgia aureşte rama acestei evocări. Ies din tabloul de demult şi mă întorc la Scooby-Doo care nu e, în nici un caz, punctul cel mai de jos al animaţiei 2005-2006, el este un exemplu edificator pentru o direcţie caracteristică a acesteia: lipsa de soliditate, de coeziune, de "logică" narativă a construcţiei epice se vrea compensată de manevrarea procedeelor musicalului (la fel Maya şi Miguel, Tutenstein, Danny Daddy). Într-un cuvînt, în filmele de animaţie story tinde spre invizibil, în schimb efectele sonore şi plastice ale peliculei reţin atenţia, menţin trează atenţia, o captivează, chiar. Ecranul are pregnanţa sugestivă a unei pînze non-figurative în mişcare, iar hăul absorbant, din care culorile se ivesc sau în care culorile se prăbuşesc, este un spectacol în sine. Basmele copilăriei, ca şi filmele clasice de animaţie, pot fi povestite: naraţiunea înaintează mai repede sau mai lent, indicii de construcţie epică există, la fel cei de recunoaştere portretistică, de recunoaştere a personajelor. În clipa de faţă, story se fracturează, fragmentul ajunge a fi episod, episodul-cuvînt, iar cuvîntul se transformă nu o dată în onomatopee ca semnal al unei mişcări plastice. Descentralizarea naraţiunii, în pas cu imperativele epocii postmoderne, duce la supremaţia fragmentului, a părţii. Ca atare, micii spectatori între 4-16 ani sînt deprinşi cu cea mai simplă structură cu putinţă, simplă, nu spun simplistă, deşi prin comparaţie aşa stau lucrurile: alăturare, doar alăturare, linearitate pură. Nu există înţelegerea naraţiunii ca reţea de evenimente ce-şi transmit ecourile şi aluziile într-o atmosferă confină. Aşa că adiţiunea învinge. Dar, la urma urmei, ce importanţă au toate acestea? Au. Dacă basmul pregătea mintea copilului pentru a înţelege proza din bibliografia viitorilor ani de şcoală, schema animaţiei, aşa cum e propusă ea de canalele funcţionînd în România, nu mai are puterea să o facă, nu mai îndeplineşte aceste exigenţe. În cel mai bun caz, ea pregăteşte tînărul spectator pentru fluxul denotativ al buletinelor de ştiri, eventual pentru blog, ca supapă a preaplinului interior, pentru chat-ul conversaţional, cu fraze nu mai ample de 5-7 cuvinte. Schimbare de paradigmă. Nu doar la nivelul procedeelor de construcţie epică, lumea animaţiei 2005-2006 e alta decît cu măcar două decenii în urmă, ci şi la nivelul lui cine, ce, unde, cînd, cum: desenul fizionomic şi gestual ascultă de legi pe care mentalul european le asimilează, încă, cu greutate (şi nu aş vrea să jignesc pe nimeni, dar le asimilează sub eticheta urîtului). Localităţile sînt fie depersonalizate, fie desenate cu tuş nipon (prin extensia absolută a sloganului "pe terenul de fotbal nu contează dacă eşti brazilian sau japonez"), toponimia nu mai are sonorităţi familiare, ca atare, în trecere, absolut în trecere am auzit cuvinte ca Irlanda sau Las Vegas. La fel, onomastica în care nu se mai valorifică aproape niciodată pattern-uri ale creştinătăţii, ale mitologiei, ale tradiţiei, în consecinţă personajele au nume proprii construite prin reduplicare, paronomază şi alte asemenea procedee ale sonorităţii. Basmul şi animaţia clasică, naraţiunea tradiţională în genere ofereau cîteva înfăţişări tipologice: 1) la nivelul destinului individual: eroul pornind/călătorind întru ajungerea/cucerirea unui ideal, rareori de natură materială (Graalul, Prinţesa), ceea ce presupune învingerea răului şi restabilirea echilibrului moral, deci a armoniei. Tema este ca şi absentă din animaţia 2005-2006 sau, atunci cînd apare, contrazice drastic modelul de demult: iubita nu mai este unică, ci se multiplică prin acceptarea clonării sau ca în Curaj, căţeluşul laş (pelicula, de altfel destul de interesantă), umanul e înlocuit fără menajamente cu obiectualul. Semnalez ca pe o absenţă teribilă din această lume, absenţa iubirii, a îndrăgostirii, a pasiunii, a fidelităţii. E o lume fără lumina sentimentelor. Şi tot la nivelul destinului individual, alături de tema iubirii este pusă între paranteze şi tema formaţiei/iniţierii. 2) destinul familiei, prin tradiţie centrul lumii vizibile, se regăseşte în pelicule precum cele difuzate pe TVR 1 la Club Disney, în timp ce pe celelalte canale, trecerea în penumbră a valorilor care edifică această celulă a societăţii umane este poate cea mai stridentă notă din glasul animaţiei de azi. Legislaţia europeană este, în acest caz, inflexibilă, programele "difuzate între orele 6,00-22,30" avînd "obligaţia de a asigura orientarea spre valorile familiale". Şi ce se întîmplă în realitate? Mamele îşi violentează/umilesc copiii, copiii sînt lăsaţi în părăsire în incinta unui supermarket, pentru bunicuţe se prepară mîncare otrăvită, tensiunea dintre fraţi creşte spre limita suportabilităţii. 3) destinul grupului, al "echipei", al corporaţiei cu rigorile, cu ierarhiile lor, dar şi cu estomparea vizibilă a relaţiilor de prietenie. Pe acest palier tematic, animaţia tratează teme, preocupări, profesii relativ de ultimă oră: universul galactic, bioenergia, viitorul ecologiei, paranormalul, comunicarea verbală, a gîndurilor, a spaimelor, a viselor cu prăpastiile lor cu tot, echivalînd însă, nu o dată, noutatea cu o avalanşă de zgomote, explozii, flăcări, praf şi pulbere. Să fie oare acesta portretul esenţial al noului? Din orizontul de fapte, idei, atitudini lipseşte însă aproape cu desăvîrşire cultura, atît în înţelesul artelor mecanice, cît şi al celor liberale, dintre meseriile demne de interes cinematografic absentînd cea mai mare parte dintre cele de care este interesată profund societatea. Deci şi omul. Ar trebui şi copilul. În schimb, contrar opiniei generale, cred că manevrarea limbii române se face între limitele plauzibile ale corectitudinii. Declicuri de limbaj vorbit există (prefer mai bine; ne întîlnim la doisprezece; am două bilete: unu, doi; nu am 64 de parai; unde vor muşchii lor), dar în ansamblu, rostirea e îngrijită. În încheiere, constat că deşi în filme se rîde mult, spiritul animaţiei 2005-2006 e destul de morocănos. De aceea, notez soluţia din Ce-i cu Andy? - demontarea prin ironie a locurilor comune din realitate. Şi atunci? S-ar putea ca soluţia stării de criză a reperelor din animaţia 2005-2006 să fie la îndemîna noastră. Într-o pauză de publicitate, o fetiţă îşi face o coroniţă de flori şi şi-o pune pe cap. Este exact gestul inefabil şi gratuit de care programul în discuţie ar avea atîta nevoie. Un gest de tandreţe, de afecţiune, de colegialitate care să umanizeze o lume în care oamenii vorbesc mai ales răstit, în care bătăile se acumulează în progresie geometrică, în care gestul fondator este inexistent şi îndemnul "distruge-i, distruge-i pe toţi!" se extinde la nivel galactic. În sfîrşit, o lume ce are gravată pe poarta de acces următoarea inscripţie: "vă rugăm să lăsaţi creierul la intrare".
