Borşul de huşte

La subsolul delabrat şi supraîncălzit al casei – într-o bucătărie-dormitor, cu un cuptor care duduia întruna şi un pat ponosit, alături – o familie vindea borş. Toamna, cînd coceau bostani, mirosul acru de huşte, cel dulceag, al plăcintei de dovleac, şi aerul stătut, de vizuină, se combinau într-un abur otrăvit şi ospitalier deopotrivă. Aurel, soţul borşăresei – un beţiv blajin, cu răsuflarea îmbibată de alcool şi fum de ţigară, prietenos cu copiii, umil cu vecinii şi mut cu soţia –, stătea mereu acasă.

Cînd avea muşterii, era, după puteri, lucid şi serviabil: se scobora anevoie din pat, scotea capacul putinei şi sufla deasupra borşului, cu buzele ţuguiate, pînă se risipea floarea şi ieşea la iveală un luminiş de zeamă verzuie, în care scufunda, cu tandreţe, polonicul cu smalţul plesnit. Aşeza apoi o sticlă de un litru pe un prosop împăturit, şi îi punea o pîlnie largă, din plastic galben. Turna borşul, vînturat, de la înălţime, polonic după polonic, aşteptînd să se isprăvească turbionul şuierător al fiecărei şarje şi să se astîmpere clăbucul din sticlă. Dacă era din cale afară de beat, uita să se oprească şi turna pînă cînd borşul se revărsa, mustind, pe prosop şi pe masă.

După ce ieşeam la aer, sorbeam cîteva guri din sticla plină ochi şi revedeam putina de lemn, cojile de dovleac din gunoi, cîrpa muiată în borş, pe Aurel, în papuci, pe marginea patului. Gustul acru, călduţ, lînced şi hrănitor mă fermeca, dar îmi făcea şi puţină greaţă.  Amicul Dejun