Plecînd, din cînd în cînd, chiar pentru scurt timp, prin lume, ajungi să te vezi la altă scară. Să ți schimbi sistemul de referințe și contextul în care te plasezi. Tu, cel aproape unic și exemplar, cel puțin în propriii tăi ochi, devii un element dintr-o mulțime pestriță, în care celelalte elemente au, desigur, puncte comune cu tine, dar și o grămadă de deosebiri. Cînd te afli în țara ta, în orașul tău, ba, și mai mult de atît, la tine acasă, în universul al cărui zeu autointitulat ești, aproape totul e, întrucîtva, unilateral: lumea din jur seamănă, în mare măsură, cu tine. Oamenii de prin preajmă ți-i alegi asemănători, împărtășind oarecum aceleași valori și principii. Chiar și cei din cercurile concentrice mai îndepărtate îți sînt cumva familiari – dacă nu împărtășești ceva de a dreptul cu ei, măcar îi cunoști într-o oarecare măsură, îi intuiești.

Cînd ieși din țară, însă, vezi, brusc, că nu mai ești zeul nimănui (în anumite momente, nici măcar al tău însuți). Faci parte dintr-o mare de oameni care, în principal, se mișcă de colo pînă colo, căutîndu și cîte un scop. Senzația asta am avut-o, în mod acut, la Disneyland, cînd așteptam la cozile interminabile, de cîte o oră, chiar mai mult, pentru o senzație „extremă“ de cîteva minute. Acolo am văzut oameni de toate mărimile și culorile, cu ochi drepți sau alungiți, înalți sau foarte mici, vorbind limbi familiare sau de neînțeles, atît de diferiți și atît de asemănători. Mai relevant tablou al globalizării ca ăsta nu am văzut și nu am trăit. Din cozile respective am înțeles că nu contează atît de mult deosebirile, că există un „ce“ comun, un sîmbure de umanitate aproape aceeași la toți. Acolo am simțit, pentru prima dată, la propriu, că sînt un cetățean global.

Am retrăit aceeași senzație, e drept că într-un context mai puțin idilic, în aeroportul din Amsterdam, cînd, nu știu de ce, de data asta coada la depunerea bagajelor și la controale era imensă, interminabilă. Dacă nu am fi ajuns cu două ore și douăzeci de minute înainte de plecarea avionului, cu siguranță nu l-am fi prins. Coada era pe vreo cinci rînduri. Ce puteai face în timp ce așteptai, aparent cuminte, decît să-ți rulezi gîndurile și fantasmele și să-ți oprești, din cînd în cînd, privirea asupra semenilor tăi? În primul rînd, am observat că aproape nimeni nu ți zîmbea sau nu-ți întorcea privirea, dacă i-o căutai. Cu excepția unei asiatice de vreo 70 de ani, cu care am schimbat un zîmbet lung și cald. Altfel, oamenii își duceau așteptarea cum puteau. Mulți dintre cei cu copii mici – și erau destui – le povesteau cîte ceva non-stop odraslelor, ca să-i facă să le treacă timpul mai repede și să uite unde se află. Îndrăgostiții își umpleau timpul cu giugiulelile lor. Cîte un cuplu mai copt, precum cel al domnului cu mustăți întoarse și al doamnei decente și atît, își mai aruncau cîte o privire complice. O doamnă asiatică și care, una peste alta, părea cu totul ștearsă, cu excepția ochelarilor cu ramă strălucitoare, avea ceva comun cu funcționarele de la ANAF. Vreo două negrese (doamne de culoare, afro-americane), deși erau mai planturoase, aveau, încă, sex-appeal în mișcările lor unduitoare și-n eleganța semiostentativă. Doi oameni de afaceri germani, uriași, în costumele lor standard impecabile, puneau țara la cale, pe un ton revoltat. Un tînăr singur și grăsuț se lupta cu automatele: nu reușea să pună bagajul pe latura pe care trebuia, nu izbutea să-i lipească eticheta.

Automatele pentru diverse erau unii dintre „dușmanii“ oamenilor din aeroport. Mărturisesc că, și pentru tine, relația cu aparatul de check-in online e o problemă. Întrebările, completarea datelor și toate cele nu se pot compara cu „elementul uman“, cu care te mai poți sfătui, care se mai uită urît la tine, dar îți mai aruncă, din cînd în cînd, și cîte un zîmbet. E adevărat că și același „element uman“, în aeroportul din Amsterdam, putea fi uneori la fel de stresant (sau mai stresant) decît aparatele: la controlul pașapoartelor, unui tînăr și blond olandez de la ghișeu i s-a pus pata pe pașaportul meu. E adevărat că e de tip mai vechi (retro sau vintage, aș putea zice), dar valabil pînă-n 2019. L-a dat la verificat, mi-a spus. Verificare ce a durat vreo 40 de minute. Timp în care, încet-încet, am simțit cum fierb tot mai puțin mocnit, pînă cînd am sărit în picioare și l-am întrebat pe băiatul de la verificări ce se întîmplă. Tot ce mi-a spus a fost să am răbdare. Ceea ce am și avut, pînă-n următorul moment în care l-am întrebat din nou ce are și mi-a zis că sînt nepoliticoasă. Deja fierbeam pe foc mare și, deși mi imaginam cum o să putrezesc în închisoarea aeroportului, într un scenariu gen Prison Break, nu mă puteam abține. Noroc că lucrurile s-au terminat în timp util și a apărut un alt „element uman“ care mi-a explicat, omenește și răbdător, de ce mi l-a verificat.

Am putut să răspund un singur lucru: „It makes sense“. Și am plecat mulțumită, cu pașaportul meu vintage cu tot. Mulțumită că, în plină mulțime cel puțin aparent dezumanizată, am mai găsit și picături de umanitate.

Foto: wikimedia commons