Prozatoarea rusă Ludmila Uliţkaia (n. 1943) a fost invitată recent, între 25-28 octombrie, la Festivalul Internaţional de Literatură „La Vest de Est / La Est de Vest“ de la Timişoara (www.filtm.ro). Noul său roman, Imago, în traducerea Gabrielei Russo, a apărut recent la Editura Humanitas.
Noul dvs. roman tradus în limba română, Imago, începe cu un epigraf, un fragment dintr-o scrisoare pe care Boris Pasternak i-o adresează lui Șalamov, unde se spune că nedreptatea vremurilor nu este suficientă pentru ca omul care le trăiește să fie bun. Tema timpurilor potrivnice omului este recurentă în scrierile dvs.; cît de importantă astăzi este tema denunțării nedreptăților istorice în care este prins omul comun?
Este o temă importantă pentru orice om și orice perioadă, pentru că întotdeauna statul și omul, omul comun, intră în contradicție. Pentru stat este important ca toți oamenii să fie, așa cum spunea Stalin, niște șuruburi. Fiecare om are dreptul la libertate, la libertate interioară, pe cînd statul vrea să îi ia din această libertate. Individul duce așadar o luptă pentru a nu accepta această privare de libertate, dar încearcă în același timp să nu comită nici o infracțiune. Există perioade în care statul îi dă omului posibilitatea să respire, îl lasă să gîndească, nu încearcă să pătrundă în ce are el intim, în mintea lui, îi lasă acest drept, de a avea propria părere. Există, însă, și perioade în care statul este foarte dur și în care încearcă, prin orice metode, să-i îngrădească omului spațiul personal și drepturile. Sînt destul de în vîrstă să fi trăit şi în timpul lui Stalin (îmi amintesc foarte bine funeraliile lui Stalin), și în timpurile lui Hruşciov, Brejnev, Gorbaciov, Elţîn, Putin și vă pot spune că fiecare putere are un chip anume.
Revenind la ce spune Pasternak: ce trebuie să facă omul pentru a fi bun în vremuri grele, mai ales în cele totalitare?
În primul rînd, fiecare trebuie să respecte legile. Trăiesc într-o țară în care pentru unii legea e lege, iar pentru alții legea e opțională. Puterea executivă trebuie să fie limitată.
Dar ce facem atunci cînd legea este nedreaptă?
Atunci cînd legea este nedreaptă, ea trebuie denunțată. Scriu sute de scrisori de protest, chiar astăzi am semnat apelul unei femei care are nevoie de medicamente pentru mama bolnavă de cancer, dar statul nu îi oferă acest tratament. Trebuie să spunem că nu e corect ce face statul în această situație. Această denunțare a nedreptăților are loc la orice nivel, chiar și într-o curte mică. Se întîmplă chiar și în fața blocului, atunci cînd autoritățile, de pildă, vor să distrugă un loc de joacă și să construiască un bloc înalt. Asta se întîmplă pentru că societatea nu este atît de puternică pe cît ar trebui: toți trebuie să vorbească, doar așa pot fi auziți.
Vorbiți în acest roman despre cum regimul totalitar se insinuează în viața oamenilor prin teroare. Cum îşi poate depăși omul frica pe care dictatura o speculează?
Este foarte greu să depășești această frică, pentru că ea este parte structurantă a naturii umane. De cînd te naști, îți este frică: îți este frică pentru copiii tăi, la fel cum unei pisici îi este teamă pentru puii ei, apoi ți-e frică de boală, de omul rău, care stă cu bîta lîngă tine și vrea să te lovească. Frica este un sentiment uneori necesar și util. Însă, în momentul în care omului îi rămîne doar frica, atunci își pierde demnitatea. Fiecare om trebuie să-şi cunoască, să-și stabilească o limită pînă la care își permite frica.
Traversînd puterile dictatoriale, care este limita pe care dvs. v-ați asumat-o?
Limita mea este destul de rațională, am un instinct puternic de autoconservare. Limita s-a declanșat însă atunci cînd prietena mea, Natalia Gorbanevskaia, în 1968, momentul în care trupele sovietice au intrat în Praga, a mers în Piața Roșie. În toată țara au fost doar șapte persoane capabile să-și exprime dezacordul. Nu am fost atunci alături de prietena mea, eu nu am fost în piață, nici nu am știut că ea va merge, deși vedeam cum zboară avioanele. Limita mea de suportabilitate și de frică nu era acolo unde era a Natașei. I-am fost întotdeauna recunoscătoare Natașei. Limita mea a fost atunci cînd m-au chemat la Institut și mi-au zis să votez împotriva celor care s-au opus intrării trupelor sovietice în Praga. Atunci a fost momentul în care m-am ridicat și am ieșit din sală. Am fost dată afară atunci. Pentru fiecare, limita este personală. Fiecare om trebuie să înțeleagă, în conștiința lui, că există un echilibru între demnitate și acest sentiment de frică. Vreau ca tinerii să trăiască într-o țară în care acest echilibru să nu fie atît de greu de atins.
Regimul politic al Rusiei de astăzi se bazează pe aceeași speculare a fricii?
Bineînțeles. A fost un moment în care am crezut că ne-am eliberat de frică, dar, de fapt, nu a fost așa. A fost o perioadă în care oamenii au avut curaj să iasă în stradă, la Moscova, pentru a protesta. Pînă acum, oamenii aceia au fost vînați și încă sînt. Acuzațiile sînt total prostești: sînt acuzați, de pildă, că au lovit polițiști și că le-au luat smalțul de pe dinți. De fapt, a fost vorba despre niște oameni inofensivi, care au protestat neînarmați. Vin acum din Franța, unde situația e paradoxal diferită: acolo protestează polițiștii față de cei care comit acte de huliganism pe stradă. Polițiștii protestează pentru că ei sînt cei agresați. În Franța, polițiștii se tem de oameni, pe cînd în Rusia este invers, oamenilor le este frică de polițiști. Trăim într-o lume nebună. De aceea este vorba despre responsabilitatea fiecăruia: trebuie să te uiți în jur și să decizi unde te afli și cum te poziționezi. Să ne uităm la Șalamov, de pildă, pe care eu îl prețuiesc mai mult decît pe Soljeniţîn, amîndoi au experiența lagărului. Soljeniţîn considera că lagărul îl călește pe om, îi dă anumite calități care îl fac să reziste. În schimb, Șalamov considera că experiența pe care un om și-o însușește în închisoare este inutilă pentru lumea din afara zidurilor, pentru că nu are nevoie, de fapt, de această experiență, nu îi este naturală. Aș vrea ca nimeni să nu mai treacă prin această experiență, mai ales copiii noștri, dar ei trebuie să știe că a existat.
Există numeroase mărturii din temnițele comuniste românești. Una dintre victimele opresiunii totalitare spunea că închisoarea îți dădea măcar siguranța că ești alături de cei buni, pe cînd afară era mai greu să cerni binele, să îi eviți pe turnători.
Este o observație foarte interesantă. De aceea și este atît de îngrozitoare această revenire a stalinismului pe care noi o trăim. Intrăm din nou într-o zonă a turnătoriei, a fricii și a ticăloșiei legalizate.
Apar și în Imago micile delațiuni, dar personajele care ajung să colaboreze și să toarne nu au întotdeauna o miză egoistă. Nu e vorba, spuneți, doar despre oportunism, ci și despre dorința de a-ți proteja familia, de pildă. În România, tema colaborării cu Securitatea este încă prezentă. Mai mult, este folosită în campaniile electorale, cînd apar dosare noi. Putem aplica aceeași măsură în a judeca toate delațiunile ori, din contra, nuanțele sînt importante?
Da, este o tehnică știută, cea a dosarelor. Chiar înainte de a veni la interviu, am văzut la televizor un artist din Rusia, Raikin, care are un umor foarte ascuțit. Și tatăl lui a fost un artist cunoscut. El spunea că, deși oficial spunem că nu mai există cenzură, avem de-a face cu o cenzură de tip nou, o cenzură ascunsă, cum e, de pildă, cea a activiștilor care se plîng că le sînt lezate sentimentele religioase. Raikin spunea că artiștii nu trebuie să fie nici sub puterea Ministerului Culturii, dar nici sub cea a oamenilor de pe stradă.
Cum pot copiii să-şi confrunte părinții în privința colaborărilor cu regimul totalitar? În Germania post-nazistă, de pildă, aceasta e una dintre marile teme.
Am un prieten în Germania și chiar am avut această discuție cu el. Părinții noștri au făcut parte din generația celor tăcuți, care nu au vorbit. De aceea nu a existat încredere între părinți și copii. Eu cred că, în ceea ce privește generația mea, această relație părinte – copil este una mai bună, pentru că putem să ne spunem orice. În ultimul meu roman, scris după Imago, există această coliziune despre care vorbiți. Este acolo o situație în care o persoană este turnată chiar de propriul copil printr-o scrisoare. Despre această scrisoare află nepoata, căreia îi este foarte greu să accepte acest lucru. Am venit aici din Ungaria, țara lui Peter Esterházy. Cu Peter s-a întîmplat tocmai acest lucru: a aflat că tatăl lui a fost turnător, își turnase chiar apropiații. A și scris despre tatăl lui o carte, văzîndu-i dosarele. Peter, care își adora părintele, a suferit enorm.
Era lustrația o condiție esențială pentru sănătatea noilor regimuri, post-totalitare?
Generația veche aproape nu mai există. Acum conduce generația celor care erau copii în totalitarism, cei care au acum 40-50 de ani. Deja s-a format un nou tip de conducător: pragmatic, fără viziune, calculat, total fără principii, pentru care fundamentul puterii stă în bani. E o situație foarte tristă, e un sistem în care șpăgile sînt legale. Ce ne rămîne nouă de făcut e să nu luăm parte la acest sistem, să nu fim parte a șpăgilor. Am avut un caz în care am căutat bani pentru un proiect dedicat copiilor. A venit la mine o persoană foarte cunoscută, care mi-a propus să îmi găsească 200.000 pentru proiect, cu condiția ca jumătate din sumă să îi rămînă ei. Am mulțumit și am refuzat. Asta se întîmplă destul de des, așa merg lucrurile.
Vă este frică în Rusia de azi?
Pentru mine, e prea tîrziu să-mi mai fie frică. Nici nu vreau să-mi fie frică. E o idee care îmi place mult: e normal, e uman să-ți fie frică, dar trebuie să-ți fie rușine în momentul în care săvîrșești ticăloșii bazate pe această frică. Atunci trebuie să-ţi depășești frica.
Vasili Grossman, în Panta Rhei, înfățișează portretul unui torționar profesionist în timpul zilei, pentru că și teroarea devenise profesie, dar şi un tată cald, care seara îi citea povești copilului. Este acesta un paradox teribil?
Da, da, am văzut cu ochii mei. Oamenii sînt diferiți. Dostoievski a măsurat profund această temperatură a omului și este și motivul pentru care nu-mi place Dostoievski. A demonstrat că fiecare om poate fi ticălos și a legitimat cumva această ticăloșie. Acesta este motivul pentru care îl iubesc pe Puşkin, pentru că el redă demnitatea omulu. De aceea este Puşkin atît de important pentru noi, pentru că a prezentat atît de bine sentimentul demnităţii umane.
a consemnat Magda GRĂDINARU
Foto: wikimedia commons
