Ambiguităţile Reformei protestante
Antecedente istorice
Reforma bisericească inițiată de Martin Luther acum 500 de ani are, în context cultural românesc, o imagine destul de confuză. Pe de o parte, este privită ca un fenomen străin de spațiul nostru cultural și religios, fiind reprezentată la noi, în expresia ei clasică (i.e. magisterială), de comunități alogene, preponderent maghiare și germane. O dificultate în plus apare din cauza unor relații istorice tensionate între comunitățile protestante și cele ortodoxe, mai ales în primele două secole de după Reformă. Complexitatea acestor relații este evidențiată de următoarele detalii istorice.
Dacă la început reformatorii, mai ales Luther și Melanchthon, au încercat să obțină sprijinul Patriarhului de la Constantinopol în confruntarea lor cu Roma, ulterior nerăbdarea și incapacitatea lor de a naviga pe meandrele politicii bizantine i-au făcut să recurgă la politica prozelitismului sectar, care nu avea cum să nu tensioneze relațiile între cele două părți.
Scurta domnie a lui Despot Vodă în Moldova (1561-1563) și încercarea lui de a impune protestantismul în spațiul moldav, folosind mijloacele dure, specifice epocii, nu a avut nici ea darul de a crea o imagine prea favorabilă Reformei în Țările Române.
În secolul următor, ne confruntăm cu aparenta aderare a Patriarhului ortodox de Constantinopol, Chiril Lucaris (ucis de turci în 1638), la învățătura calvină, fapt contestat de unii autori ortodocși, dar vădit de a sa Confessio, publicată la Geneva în 1629, document ce a ocazionat două reacții ortodoxe ferme, a Mitropolitului Petru Movilă, de Kiev, la Sinodul de la Iași, în 1642, și a Patriarhului Dositei, la Sinodul panortodox de la Constantinopol, din 1672.
Prin urmare, deși pătrunderea Reformei în Transilvania a avut un impact cultural important asupra culturii române în formare, stimulînd apariția în limba română a primelor traduceri ale Bibliei și a unor lucrări mai mult sau mai puțin legate de viața bisericească, protestantismul continuă să aibă pînă astăzi o imagine mai degrabă negativă în imaginarul colectiv al românului.
Pe de altă parte, singurele forme de existență ale Reformei – e drept, în expresia ei radicală – în spațiul de limbă română sînt cele evanghelice (baptistă, creștină după Evanghelie, penticostală etc.), ca expresii tîrzii ale acestui fenomen – evanghelicii au pătruns în spațiul românesc la mijlocul secolului al XIX-lea, printre alogeni, iar primele lor comunități de limbă română datează de la începutul secolului trecut. Acest fapt nu este de natură să creeze o imagine prea clară a Reformei în contextul cultural românesc, deoarece comunitățile protestante de limbă română, respectiv cele evanghelice, au ele însele o percepție vagă cu privire la eforturile de reformare a Bisericii din secolul al XVI-lea.
Între celebrare și comemorare
Perspectiva asupra acestui fenomen depinde în mare măsură de felul în care este evaluat impactul său asupra Bisericii creștine, dar și asupra societății, mai ales în Apus, dar și în Răsărit. Pentru cei care înclină spre o evaluare preponderent pozitivă, atitudinea este una de celebrare, în ciuda unor posibile critici punctuale. Cei care – mai ales în spațiul catolic și în cel ortodox – privesc Reforma ca pe o catastrofă preferă o atitudine critică și sumbră, chiar dacă, eventual, îi recunosc și unele merite. În ce ne privește, sîntem de părere că Reforma este caracterizată de o anumită ambiguitate, perspectivă pe care o vom argumenta mai jos. Termenul potrivit pentru acest ceas aniversar este „comemorare“, nu „celebrare“ sau „deplîngere“.
Corupția și decăderea catolicismului medieval, în care „comercializarea mîntuirii“ prin practica indulgențelor nu reprezintă decît o parte a problemei, a dat naștere, în secolele dinaintea Reformei, la reacții dintre cele mai diverse, precum mișcarea franciscană, din secolul al XIII-lea, bazată pe predicarea sărăciei ca virtute; eforturile reformatoare ale lui Jan Hus (1369-1415), cariera fulgurantă de predicator-profet a lui Savonarola (1452-1498), inițiativa lui William Tyndale (1494-1536) de a traduce Biblia în limba poporului și multe altele asemenea. Cele mai multe dintre aceste inițiative s-au încheiat tragic pentru cei implicați, ceea ce vădea totala rezistență la schimbare a ierarhiei catolice și faptul că numai un efort concertat, la care să se asocieze eventual puterea politică, ar fi putut zdruncina din temelii absolutismul papal.
Reforma și accentul ei pe sola scriptura, alături de utilizarea pe scară largă a tiparului, au făcut ca diversele traduceri vernaculare ale Bibliei să ajungă în mîna poporului. Accentul protestant pe preoția universală a credinciosului – adevăr afirmat de toate tradițiile creștine, dar cel mai adesea sugrumat de clericalism în tradițiile istorice – a condus la implicarea largă a laicilor în viața comunităților ecleziale locale. Așa cum demonstrează Max Weber, etica protestantă, în ciuda exceselor ei, a condus, în timp, la dezvoltare economică și, în cele din urmă, la apariția capitalismului.
Așa cum era de așteptat, impulsul reformator inițial nu a putut fi susținut pe termen lung, drept care secolul al XVII lea a fost marcat de instituționalizarea masivă a protestantismului, urmată de un accent exagerat pe dimensiunea teoretică, scolastică, a credinței, în detrimentul unei angajări personale în viața de credință a fiecărui credincios protestant. Această evoluție, care contrazicea premisele inițiale ale Reformei, a fost încurajată, între altele, de aplicarea principiului medieval cuius regio, eius religio, ceea ce însemna că supușii principilor care aderau la Reformă deveneau automat protestanți, indiferent de convingerile lor personale. Împotriva acestei stări de lucruri au „protestat“, la rîndul lor, o serie de mișcări de revigorare spirituală din sînul protestantismului, precum puritanismul britanic (secolele al XVI-lea și al XVII-lea) sau pietismul german, inițiat de Jakob Spener (1635-1705).
Exemplele de mai sus ilustrează nu numai impulsul specific protestant de reînnoire spirituală constantă – ecclesia semper reformanda, ci și, în sens negativ, înclinația sa schismatică, ce a condus astăzi la existența deja a cîtorva zeci de mii de confesiuni și secte protestante – un veritabil scandal, în lumina rugăciunii lui Iisus, „ca toți să fie una“. (Spunînd aceasta, nu trebuie să uităm că primele schisme ale Bisericii au apărut mai întîi în Răsărit, în 431 – separarea Bisericii nestoriene, și 451 – separarea Bisericilor necalcedoniene, adică ortodoxe orientale, culminînd, în 1054, cu Marea Schismă, între Aposul catolic și Răsăritul ortodox.) În loc de a fi privită ca patologie, fragmentarea eclezială este teoretizată astăzi de unele grupări protestante sectare ca fiind o metodă eficace de răspîndire a Evangheliei în lume. În același timp, o bună parte a lumii protestante redescoperă valoarea înrădăcinării istorice, liturgice și sacramentale a unității „trupului mistic al lui Christos“.
Unul dintre efectele neintenționate ale Reformei protestante este faptul că ea, fie și ca reacție, a fost ocazia unei veritabile reforme a catolicismului (numită adesea, nu neapărat cu bunăvoință, Contrareformă). Ordinul iezuit, fondat de Sf. Ignațiu de Loyola (1491-1556), din care a făcut parte și actualul papă Francisc, a jucat un rol central în acest proces, la capătul căruia, după trei sinoade generale catolice – cel de la Trento (1545 1563), Vatican I (1869-1870) și Vatican II (1962 1965) –, Biserica Romano-Catolică a devenit astăzi mult mai diversă, înlăuntrul aceleiași instituții, decît a fost ea vreodată, inclusiv în preajma Reformei.
Prezent și perspective
Rămînînd pentru moment în spațiul catolic, subliniem faptul că mișcări – precum cea a focolarilor, cea neocatehumenală sau cea charismatică – ce încorporează diverse aspecte specific protestante ale Bisericii coabitează astăzi, în mod confortabil și cu binecuvîntare papală deplină, alături de componente explicit conservatoare ori influențate de teologia eliberării sau moderat liberale. Din cele de mai sus reiese un fapt clar: catolicismul pare să fi învățat lecția amară a schismei protestante.
Această concluzie este întărită de Declarația comună cu privire la doctrina justificării, semnată la 31 octombrie 1999 de Federația Luterană Mondială și de Biserica Catolică. Procesul de apropiere ecumenică descris mai sus a făcut posibil planul ca, la 31 octombrie 2017, Federația Luterană Mondială și Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unității Creștine să organizeze la Lund, în Suedia, un eveniment comun luteran-catolic de comemorare a 500 de ani de la Reforma protestantă.
Din păcate, asemenea manifestări de bunăvoință sînt imposibil de imaginat astăzi în spațiul ortodox, mai ales în cel românesc, dar nu numai, dominat, mai ales după cvasi-eșecul recentului Sinod panortodox din Creta, de tot felul de extremisme și tendințe de demonizare a oricăror încercări de apropiere ecumenică față de spațiul protestant sau catolic. Aceste manifestări sînt dublate, în oglindă, de demonizarea ecumenismului, privit ca trădare și compromitere a Evangheliei, de către majoritatea comunităților evanghelice (etichetate pervers și ignorant ca grupări „neoprotestante“ de către regimul comunist și, prin extensie, de majoritatea ortodoxă și de media).
În mare măsură, suspiciunea față de ecumenism este datorată eșecului lamentabil al modelului problematic de „unitate la cel mai mic numitor comun“, promovat de Consiliul Mondial al Bisericilor. Acesta nu este însă singurul model posibil de cooperare între diversele tradiții creștine. Actuala generație de lideri creștini din România este însă prea marcată de colaboraționismul cu fostul regim comunist și prea dominată de nostalgia unei creștinătăți atotdominatoare (cu perioada interbelică pe post de Epocă de Aur) pentru a fi capabilă să și imagineze un alt viitor al Bisericii, în contextul unei secularizări accelerate a societății și a unei pierderi masive de autoritate a tuturor instituțiilor ecleziale. De aceea această sarcină, esențială pentru supraviețuirea credinței creștine, rămîne pe umerii generațiilor viitoare. Kyrie eleison!
Dănuț Mănăstireanu este teolog anglican. A lucrat mulți ani în cadrul organizației umanitare World Vision International, ca director pentru credință și dezvoltare pentru Regiunea Europei de Est și a Orientului Apropiat.
