A învăța sau a supraviețui?
Citesc, de mulți ani, cam tot ce se scrie despre educația din România. Îmi sînt familiare toate comentariile care încearcă să deslușească răul din învățămînt, m-am obișnuit cu mari interogații și cu soluții puține, fac parte dintre cei care se străduiesc să înțeleagă, fierb în același sos amar cu ei, așa că rareori diagnosticele date educației mă mai pot surprinde. Zilele trecute am citit, însă, un comentariu care mi-a reamintit problema esențială a școlii: doamna Alexandra Căbuz, membră a Academiei Naționale de Inginerie din Statele Unite ale Americii, a afirmat că învățămîntul românesc nu-l ajută pe copil să răspundă la întrebarea „La ce sînt eu bun? Ce mi-ar plăcea să fac și cum aș putea să îmi dezvolt înclinațiile?“ Dimpotrivă, construcția haotică a programului școlar îi obligă pe copii să caute strict soluții de supraviețuire: cum să se strecoare printre obstacole descurajante.
Mai întîi ar fi gîfîiala după note. Patru ani de gimnaziu, copiii dîrdîie de frica unei note mici, care le poate scădea șansele de a ajunge la un liceu bun. Sau la un liceu care să le pună în valoare talentul, înclinațiiile. Din clasa a cincea fac, împreună cu părinții, tot felul de calcule, tot felul de combinații și de meditații costisitoare, astfel încît media celor patru ani să nu scadă dramatic. Toate însoțite de iritări și opinii veninoase despre șanse și competiție: cei de la oraș îi invidiază pe cei din rural, socotind că obțin mai lesne note maxime. Cei din rural îi invidiază pe orășeni pentru șansele pe care le au de a ajunge la un liceu mai acătării. Toți au de înfruntat, însă, același sistem aberant de uniformizare a abilităților, a cunoștințelor, preocupărilor și curiozităților proprii. Toți sînt măsurați cu aceeași riglă, inflexibilă la diversitate, la cazul particular.
Mai apoi, programa pe care copiii sînt obligați să o parcurgă cu brio este una copleșitoare prin nonsens, inadecvare, exces al cantității și eficiență minimă. Ca să obții note maxime la toate materiile, note de care ai nevoie pentru admiterea la liceu, trebuie să fii o combinație perfectă de Einstein, Pitagora, Garabet Ibrăileanu, Sadoveanu, Ceaikovski, Frunzetti și Lia Manoliu. Căci trebuie să știi tot, matematică, fizică, desen, muzică, sport, literatură, limbi străine, dar nu așa, cît să-ți poți cultiva reflecția și interogativitatea, ci cît să le poți preda, „catedratic“, unor viitori studenți. Am scris, de multe ori, despre absurdul exercițiilor din manualele școlare. Chiar și cei mai vrednici copii și cei mai riguroși părinți cedează în fața lor. Și atunci apelează din nou la soluții colaterale: mai un compromis cu profesorul de educație fizică, dacă vrem să prindem un loc la liceul de mate-info și stăm prost cu săritura în lungime, mai o „atenție“ dată doamnei de biologie, dacă nu pricepem fotosinteza și oricum vrem să dăm la liceul de artă etc.
Încă un fapt care subliniază adevărul conturat de doamna Alexandra Căbuz: toți elevii României, de treizeci de ani încoace, stau sub semnul, înfricoșător, al „schimbării“. Al „reformei“. Al regulilor modificate în timpul anului școlar, al imprevizibilului, al neașezării, al provizoratului. Al indiferenței și al lipsurilor. Dacă faci un rezumat al știrilor din educație din ultimele luni te îngrozești: „Distrugerea școlilor profesionale costă România 2 miliarde de euro pe an“, „Joaca de a testele grilă cu elevii care dau bacalaureatul și evaluarea națională“, „România alocă cei mai puțini bani din UE pentru educație“, „România pe primul loc la corupție în Educație“, „Aproape 7000 de profesori au plecat din țară“, „Numărul de violențe în școlile bucureștene s-a dublat într-un singur an“ etc. Toate neregulile de acest tip duc la o singură concluzie: elevii și părinții lor sînt pe cont propriu. Se descurcă fiecare cum poate. Își fac singuri o strategie de supraviețuire în școala devenită locul nimănui, nesigur, preocupați doar să găsească o urmă de viață, un Nord mai bine semnalizat, o speranță întreținută cu mult efort.
Mai e nevoie să semnalăm cam unde ne aflăm, dacă nici măcar nu ne grăbim încă să avem un ministru titular al Educației?
Maria Iordănescu este psiholog.
Foto: wikimedia commons
