Alexandru Matei a scris o carte nostalgică şi, în acelaşi timp, foarte actuală: O tribună captivantă. Cartea e o istorie ideologică a TVR-ului dinainte de 1989, cu accent pe distorsiunea realităţii şi propagandă. Actualitatea cărţii vine dintr-o anumită lectură, care te face să compari permanent ceea ce se întîmpla la televiziunea lui Ceauşescu, cu ceea ce a început să se întîmple, în ultimii cîţiva ani, pe posturile şi în publicaţiile care s-au reapucat de un soi de propagandă.

În O tribună captivantă a lui Matei e vorba despre grile, emisiuni, realizatori şi telespectatori astăzi uitaţi. Ce ne pot spune nouă, azi, toate acestea? Eu, unul, am avut un soi de şoc temporal cînd am deschis cartea. Dacă o gîndeşti ca pe o realitate paralelă – sau experiment contrafactual –, o televiziune ceauşistă plasată nu în anii ’60, ci în 2013, începi să realizezi în ce măsură s-a schimbat lumea în care trăim, dar şi ce e perpetuu în ea.

În ultimii ani, s-a tot vorbit despre revoluţii pe Twitter. TVR-ul lui Ceauşescu a fost, în decembrie 1989, locul unde s-a întîmplat ceva foarte asemănător, avant la lettre. Apariţia lui Dinescu şi a lui Caramitru, urmaţi de Ion Iliescu, generalul Militaru şi toţi ceilalţi a consacrat televiziunea ca un pol de putere şi a eclipsat celălalt sălaş al lui Ceauşescu, Comitetul Central. Telerevoluţia – cum s-a numit inclusiv într-un documentar realizat pentru France 3 de Serge Moati – a fost unul dintre primele exemple de preponderenţă a spectacolului mediatic în faţa politicii propriu-zise. Cartea lui Alexandru Matei sugerează şi nişte explicaţii pentru care a fost aşa.

TVR-ul dinainte de 1989 era ideologizat la extrem, comparativ cu televiziunile publice (sau de stat) ale ţărilor din jur. Dacă nu ar fi fost aşa, s-ar fi uitat ei la noi, şi nu noi la ei: bulgari, sîrbi, unguri şi chiar ruşi. În O tribună captivantă, e citat Dumitru Popescu-Dumnezeu, care vorbeşte despre cele 1,3 milioane de abonamente la TVR (5 sau 6 milioane de telespectatori, socoteşte acelaşi potentat) şi faptul că televiziunea era principalul mijloc de îndoctrinare. Motivele ar fi două. În primul rînd, TVR-ul din anii ’80 venea cu o preistorie creativă, a divertismentului, a emisiunilor ştiinţifice şi culturale şi a altor produse asemănătoare, făcute cu cap şi cu succes de oameni ca Valeriu Lazarov, Alexandru Bocăneţ sau Tudor Vornicu, pînă prin 1977. Al doilea – România era o societate preponderent rurală, în care un mediu oral (în sensul lui McLuhan, deci audiovizual) poate funcţiona mult mai bine decît tiparul lui Gutenberg şi expunerea aristotelică.

Interesant e că lucrurile nu s-au oprit în 1990. TVR-ul şi-a perpetuat supremaţia cîţiva ani buni, cu ajutorul politicului, care a restricţionat accesul la spectrul hertzian, prin acordarea foarte zgîrcită a licenţelor. Contestaţiile acelor vremuri, de tip „Aţi minţit poporul cu televizorul“, ca şi faptul că autorii contestaţiilor au fost, politic vorbind, perdanţii primilor ani arată că TVR era, în continuare, o citadelă ideologică.

Din nou, ce legătură au toate acestea cu ceea ce se întîmplă azi la Antena 3 sau B1 TV? Între TVR-ul acelor ani şi posturile politice de azi mai există o epocă. În mod curios, importanţa simbolică şi ideologică a televiziunii a confirmat-o şi „revoluţia PRO“ din 1995. PRO TV a fost, precum se ştie, tot ce se putea imagina mai diferit de televiziunea ceauşistă. Un anti-TVR. Dar tocmai asta îl leagă de TVR. Am discutat în altă parte despre fenomenul denumit „generaţia PRO“; remarc doar faptul că imaginea de „mai-mult-decît-televiziune“ pe care o dobîndise PRO TV în anii 1996-2000 (Universitatea PRO, cărţile poştale PRO etc.) nu ar fi fost posibilă, cu toate eforturile fondatorului Adrian Sîrbu, dacă TVR-ul nu ar fi creat şi/sau confirmat un anumit nivel de aşteptare socială.

După 2000-2001, lucrurile se dezvrăjesc la PRO TV. Postul devine apolitic, îşi pierde relevanţa culturală – atîta cîtă avusese – şi rămîne liderul unei pieţe procustizate de peoplemeters, pe care Antena 1 avea deja statura clară a challenger-ului, iar TVR-ul era în continuă cădere. Dar în aceiaşi ani apare, în nucleu, la Silviu Prigoană, ideea de televiziune de ştiri sau „CNN românesc“ (contradicţie în termeni, fiindcă o televiziune de tip CNN nu poate fi decît globală), prin Realitatea TV. Urmează alte schimbări de putere şi, la una dintre ele, în 2008, devine destul de clar că „ştirile“ de la televiziunile de ştiri sînt, de fapt, vorbe, iar acest gen de posturi începe să se coloreze tot mai clar din punct de vedere politic – şi, în unele cazuri, ca al Antenei 3, chiar asumat.

Ajungem în epoca în care politicienii taie frunză la cîini la televizor, în numeroasele studiouri care li se pun la dispoziţie cu largheţe, în loc să se ducă la serviciu în Parlamentul naţional, la Guvern sau la Bruxelles. Politica se face la televizor şi, dacă e să-l credem pe preşedintele Băsescu, inamicii reformei sînt diverşi moguli şi diferite grupuri media, identificate şi blamate de tabăra prezidenţială în funcţie de moment şi de context. Ceva-ceva e adevărat în toată povestea, mai ales că preşedintele vorbeşte în cunoştinţă de cauză, nu numai fiindcă a avut şi are la dispoziţie posturi TV controlate de parlamentari PDL sau consultanţi politici afiliaţi. Dar, mai ales, cea mai importantă prerogativă a funcţiei prezidenţiale este cuvîntul, care poate (sau nu) iniţia acte politice, în lipsa prerogativelor executive.

Din nou, în epoca televiziunilor aşa-zise de ştiri, televiziunea şi politicul se amestecă. De data asta nu mai e însă ca pe vremea TVR-ului lui Ceauşescu – şi tocmai asta ne spune cartea lui Alexandru Matei. Totul e un talmeş-balmeş de politică şi media, care se extinde şi spre online, în care nu mai e clar ce este politica propriu-zisă şi ce e spectacol.

Situaţia a fost caracterizată de Baudrillard cu termenul de hiperrealitate. Astăzi, mijloacele de comunicare sînt atît de prezente şi de eficiente, încît nu mai e clar ce – şi dacă – există sub reprezentarea despre lume pe care o oferă acestea. Lucrurile sînt mai clare pe Internet, unde Facebook-ul începe să devină un mod de viaţă, şi nu o reflectare a vieţii-în-absenţa-Internetului. În cuvintele lui Nicholas Negroponte, sintagma „realitate virtuală“ a început prin a fi un oximoron şi sfîrşeşte prin a fi un pleonasm.

Care e diferenţa dintre TVR-ul lui Ceauşescu şi Antena 3 sau B1 de azi? Primul era un mecanism de propagandă/distorsiune a realităţii, celelalte două sînt chiar (hiper)realitatea, simulacrul care devine realitate fiindcă nu mai e o imagine cu un corespondent clar.

Mai nuanţat, Jean Baudrillard vorbeşte, în Simulacre şi simulare, despre patru faze ale imaginii. Prima e reflecţia unei realităţi profunde, a doua e mascarea şi denaturarea aceleiaşi realităţi, a treia e mascarea absenţei unei realităţi profunde, şi a patra – simulacrul pur, care nu mai are o relaţie cu realitatea. Baudrillard caracterizează cele patru faze şi în termeni teologici. Prima e reprezentarea sacramentală, a doua e cea malefică, a treia – cea vrăjitorească şi a patra – simplă simulare.

Judecînd pe această grilă nuanţată, TVR-ul se ocupa cu reprezentări malefice, prin denaturarea unei realităţi încă existente în afara ei, iar televiziunile politice de azi sînt undeva în stadiul al treilea, cel care maschează absenţa unei realităţi profunde şi fac ceva numit vrăjitorie.

Cîştigă vrăjitorii de la TV din vrăjitoria lor? Pe termen scurt, pare că da. Există însă o percepţie aproape generalizată: că politicienii au devenit nişte impostori fără nici un fel de apetit pentru „adevărata“ lor fişă de post, deci s-ar putea să nu fie chiar aşa. Tot în termeni teologici, Baudrillard justifică iconcoclaştii prin faptul că aceştia încercau să prevină dispariţia divinităţii stopînd proliferarea de imagini-simulacre, cele care distrug realul. Prin urmare, s-ar putea foarte bine ca omniprezenţii şi omnipotenţii impostori de astăzi să n-o ducă chiar atît de bine pe cît cred. Însă pe noi, asta ne priveşte mai puţin decît faptul că cel mai rău o duce realul.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).