Aţi încercat vreodată să gătiţi o reţetă tradiţională românească după Radu Anton Roman sau Sanda Marin? Dacă da, ştiţi că rezultatul e din cale-afară de familiar, exclude orice fel de revelaţie. Şi, în general, contrazice toate poncifele moderne despre mîncat sănătos. Dar, curios, în constatarea asta nu prea măgulitoare despre noi înşine se ascunde o grilă de lectură pentru măreaţa globalizare. 
 
Chiftele, sarmale, bulz, tocăniţă, mici, ciorbă, ba chiar plebeea ceafă cu cartofi prăjiţi: bucatele de acest fel lipsesc din orice meniu cu pretenţii, de la nunţi cu somon şi gujoane de pui la sofisticate invitaţii duminicale la supă thai, între prieteni, într-o negare a tradiţiei, motivată aparent prin precepte de alimentaţie corectă, dar care ascunde şi o fugă de localism, o tentativă de globalizare prin oferta mai exotică sau, măcar, mai sofisticată decît genomul gras şi plin de toxine al bucătăriei autohtone. 
 
E drept, orice cetăţean al lumii caută în farfurie, de la un punct încolo, exoticul, dar la noi această căutare e mai acerbă, are aspectul unei fracturi faţă de tradiţie. Fractură care începe cu aproximaţia meridională ce ni se oferă la multe restaurante cu pretenţii, dar medii, şi se termină cu salata servită ca antreu în loc ca ea să fie aşezată, în cantităţi mai reduse, alături de felul principal, ca pe vremuri. Ştim, schimbarea asta s-a petrecut în ultimii douăzeci de ani şi, dacă e atît de marcată, e cazul să ne întrebăm cu ce se ocupă, în cazul nostru, tradiţia. 
 
O primă observaţie, pe care am mai făcut-o şi eu, şi alţii, e că felurile care produc regresii naţionale nu sînt cu adevărat naţionale. Ajunge să spun că „sarma“ şi „chiftea“ vin din turceşte şi că legenda conform căreia micii ar fi fost inventaţi de Manuc – sau de un alt cîrciumar din secolul al XIX-lea –, într-o zi cînd ar fi rămas fără pieliţă pentru cîrnaţi, este evident falsă. Căutaţi „sarma“ pe Wikipedia în română şi daţi click în stînga, la versiunea croată, ca să buchisiţi: „Se smatra bugarskim nacionalnim jelom“. „E mîncarea naţională bulgărească.“ De fapt, bucătăria tradiţională românească e nespecificat balcanic-răsăriteană, oricare ar fi pretenţiile noastre de insulă de latinitate într-o arie slavo-otomană. 
 
Dar, curios, tocmai în această lipsă de specific există un anumit specific. Mitul sarmalelor şi al chiftelelor ca atribute naţionale s-a născut, de bună seamă, printre mîncători de chiftele şi sarmale. Doar că percepţia specificului era alta: un acasă confortabil, central, dar lipsit de graniţe, pe care mîncătorii de sarmale nu le atinseseră şi le concepeau, cel mult, la modul abstract. Un fel de spaţiu acustic al lui McLuhan, fără limite, dar, spre deosebire de al lui McLuhan, cu centru – etapă intermediară între tribalism şi geopolitică. Faptul că mitul confundă diferenţa specifică cu genul proxim spune ceva despre situarea faţă de lume a românului statistic şi atemporal, lipsit de dexterităţi de geograf şi teoretician al naţiei. E o lume cu foarte mult aici, dar prea puţin acolo sau dincolo. O lume sedentarizată, ironic pentru o naţie mioritic-transhumantă, pînă la dispariţia contextului global, într-un asemenea mod încît te face să te gîndeşti că migraţia masivă de după intrarea în Uniunea Europeană ar putea produce schimbări profunde în genul ăsta de mentalitate. 
 
Nespecificul specific culinar românesc are însă şi un alt înţeles. Felurile considerate tradiţionale sînt nu numai grele, ci şi în general nutritive, principale. Sînt aspiraţia şi sărbătoarea unei lumi în care resursele nu erau tocmai abundente, faţă de fantezistele deserturi, ecologicele supe-creme, metonimicul sushi care provoacă azi reverii şi complicitate între mesenii cu pretenţii. 
 
Se vede cu ochiul liber, în orice aproximaţie de restaurant sofisticat din Bucureşti: azi nu ne mai potolim foamea. Mesele în oraş sînt întîlniri de afaceri, seri romantice, degustări de alimente – în general, orice altceva decît mese pure şi simple. Ea, foamea, e ucisă înainte de a se naşte la casieriile McDonald’s şi în casoletele anodine ale firmei de catering căreia i-am delegat, impersonal şi ascetic, prînzurile de la birou. Azi, nu mai mîncăm, ci ne hrănim, şi nu cu mîncare, ci cu constituenţii acesteia: grăsimi, carbohidraţi, fibre, vitamine şi naiba mai ştie ce. Sala de mese a corporaţiei nu e sală de mese, ci un modul de staţie spaţială internaţională, inestetic la modul utilitarist, în care ne încărcăm bateriile biologice cu esenţe de nutrienţi, cu ochii pe un ecran sau pe o hîrtie ce conţine următoarele task-uri. Pentru altceva, nu mai avem decît seara şi oraşul. Iar altceva-ul acesta e alt fel de altceva
 
Fiindcă seara, în oraş, aterizăm într-un postmodernism ghiftuit, un pic supraponderal şi inevitabil global. Eclectic dichisită, plină de pătrate de pînză, tacîmuri, veselă şi ingrediente de import, masa de restaurant de azi e un browser de Internet, dar nu pentru ochi, ci pentru gust şi arome: îndepărtate, aproximative şi fanate, acestea reprezintă acelaşi simulacru de călătorie suportabil ca vizionarea pozelor dintr-un loc exotic în calculator sau ca o plimbare pe Google Maps. Iar furculiţa nu mai e furculiţă, ci mouse pentru bucate, care călătoreşte nu atît între farfurie şi gură, ci din avocado-n cocotier, pe o hartă a gusturilor.
 
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).