Trăind într-o lume destul de mică şi de indoor, de filme şi de cărţi, care de multe ori se rezumă la cîteva persoane apropiate şi la propriile gînduri, de multe ori nu-ţi mai dai seama cît de tare te-ai rupt de lumea cea mare, cea „adevărată“. Iar cînd, întîmplător, dai piept cu ea, îţi dai seama cît de tare te oboseşti, cît de puţin îi aparţii, aşa că e mai înţelept să te retragi. Ajungi să ocoleşti oameni simpatici şi interesanţi în felul lor, doar pentru că ţi-ai dat seama că nu aveţi nimic de împărţit, iar conversaţia este una de uzură. E o pierdere de vreme, o flecăreală.

Aveam, la un moment dat, un prieten „prin alianţă“, iar ăştia sînt cei mai greu de suportat, pentru că nu ţi-i asumi, iar dacă te calcă pe nervi, nu poţi da vina pe tine, că sînt prietenii tăi, cu bune şi cu rele. Cel despre care scriu era prietenul prietenului meu, iar cei doi aveau în comun doar un oraş natal, din Moldova. Aparent, tipului nu puteai să-i reproşezi nimic – citit, „cu facultate“ (Dreptul, dar n-are asta nici o importanţă!), avea habar şi despre Hegel, şi despre istoria artei, ştia şi scorurile la ultimele meciuri de fotbal, dezgheţat fiind, vorbea şi despre fete sau amoruri, pentru că chestiile astea mai picante dezmorţesc masa, ştia şi bancuri, adică, teoretic, aveai ce conversa cu el. Cu toate astea, după două ore de stat la bere, total stors de energie, îţi dădeai seama că n-ai reţinut nici măcar o idee din ce s-a vorbit, că nu te-ai ales cu nimic. Partea proastă era că, pe atunci, el nu avea nici o parteneră şi ne întîlneam în trei, iar el îşi planifica din timp aceste întîlniri, de obicei la noi acasă – adică nici să nu poţi să te ridici, să te scuzi şi să pleci. Nici un căscat discret sau mai zgomotos din partea mea nu-i atrăgea atenţia prietenului nostru că ar fi timpul să plece. El continua să vorbească, să-şi toarne în pahar, să-şi aprindă ţigări şi dă-i cu politica, cu societatea, cu filozofia. Cînd spuneam „Să-ţi chem un taxi?“, el răspundea „Sau mai bine să merg să mai iau cîte o bere?“ Şi aşa treceau orele, adormeam cu el de gît şi abia spre dimineaţă, cu ochii lui verzi foarte tulburi, dar păstrînd aparenţele unui om perfect treaz, se uita la ceas şi zicea: „Eh, d-aia îmi place de voi! Cu voi nu-mi dau seama cum trece timpul!“ De fapt, în ultimele ore, eu nu mai spusesem decît „da“, „aşa e“ şi „ai dreptate“, şi el vorbise de unul singur, ca un soi de pitch de proiect, în care singurul lui proiect de viaţă, de lume, era el însuşi. Şi mă enervam cînd ştiam că pentru mine nu e important să treacă timpul, însă unii oameni, oricît ar fi ei de culţi şi de inteligenţi – pentru că tipul ăsta categoric nu era un dobitoc –, gîndesc cît se poate de schematic şi de egoist – acum muncesc, acum dorm, acum găsesc nişte fraieri în faţa cărora „trăiesc“, mă desfăşor şi cu care timpul trece repede. E dureros să-ţi doreşti să-ţi treacă timpul pentru că nu ai altceva mai bun de făcut cu el. Şi din cauza asta, mi-era cumva milă de amicul nostru şi acceptam întîlnirile, mai ales că nu erau intruzive, se întîmplau cam o dată pe lună.

Ei bine, am încercat şi variante. Prietenul meu s-a întîlnit de cîteva ori cu prietenul lui, doar ei doi, în oraş. Prietenul meu se întorcea acasă după vreo trei-patru ore, obosit ca de la sapă, incoerent, distrus. Dormea trei zile ca să-şi revină. Abia atunci mi-am dat seama de şmecheria lui – în toate întîlnirile noastre în trei, el îl şunta. Mi-l pasa mie, implicit, ca să-l ascult, iar ascultarea este cea mai grea meserie, în vreme ce el intervenea laconic la răstimpuri, fuma, se gîndea la ale lui, era cu mintea în altă parte, total relaxat. O vreme, am tot refuzat întîlnirile, găsind tot soiul de motive, pînă cînd ne-am pomenit cu el la uşă. „Mi-era în drum, am luat nişte vin ca să-l bem împreună!“ A plecat a doua zi la 5 dimineaţa. Faptul că mereu insista să facă cinste m-a pus pe gînduri din nou. În definitiv, el îşi plătea compania de conversaţie. Eram, în toată mizanscena lui de „trecere a timpului“, o figuraţie plătită.

Ştiţi cum am scăpat de el, în sfîrşit? Ei bine, s-a însurat. A găsit, în cele din urmă, pe cineva care să-l asculte pe gratis toată viaţă. Întîmplător sau nu, după nuntă n-a mai dat nici un semn. Probabil că deja noi nu mai corespundeam noului tipar de trecere sau de petrecere a timpului.