„Vrei să-l primeşti pe Iisus în inima ta?“ A sunat discret la uşă, după care mi-a oferit un zîmbet parcă desprins din broşurile cu oameni fericiţi pe care le ţine în mînă. Are în jur de 60 de ani, e mare cît o casă, roşie la faţă, în pragul unui atac de cord, ca şi cum ar fi urcat pe jos cele şapte etaje pînă la apartamentul meu, grăbindu-se să mi-l aducă pe Iisus. În spate e soţul ei, jumate cît ea, cu un aer suferind. În stînga, o fătucă mustăcioasă se grăbeşte să traducă, cu un glas cîntat. Dau din mînă, nu e nevoie. O las să-mi turuie în engleză, Jesus în sus, Jesus în jos. Cei doi însoţitori o aprobă, continuînd să zîmbească. „Well, sînt gata?“ Întreb ce trebuie să fac. Să zic după ea o rugăciune. Doar atît? O zic ca să-i fac plăcere şi pentru că în general sînt politicoasă cu străinii care ne vizitează ţara, mai ales cu cei care ne bat la uşă. După ce am terminat, toţi trei mă aplaudă, apoi par dornici să mă îmbrăţişeze. Îi ţin la distanţă, e un pic cam mult. „Congratulations! De acum, Iisus va fi veşnic în inima ta!“ Îmi lasă o biblie cu „instrucţiuni de utilizare“, mă mai felicită încă o dată şi pleacă să-şi încerce norocul şi pe la alte uşi. Colonelul în rezervă, de alături, le răspunde ciufut, ca de obicei: „N-am nevoie de nimic!“

Am crezut că asta a fost tot, dar m-am înşelat. Peste vreo două săptămîni, cînd deja uitasem de noul Iisus de pe Moşilor, au revenit în aceeaşi formaţie – în plus, mai era un băiat tînăr, cu o chitară. „Vecinul tău de la trei!“ Nu-l ştiam. „Să ne împrietenim!“, adică „Let’s be friends!“ Emily a ocupat jumătate din canapea, ceilalţi s-au strîns în jurul ei, care pe unde a putut, ca în jurul unei cloşti. Vecinul zdrăgănea ceva la chitară, Emily şi-a dres glasul şi a început, cu o voce subţirică, să cînte un imn. Versurile spuneau ceva pueril, despre Jesus care ne e prieten şi iubit şi care nu ne va părăsi niciodată, melodia era înălţătoare. Pe măsură ce se apropia de refren, Emily cea înflăcărată se înroşea la faţă din ce în mai tare, iar la un moment dat mi s-a făcut teamă că o să dea colţul la mine în garsonieră şi o să fiu cercetată de Poliţie că am ucis un inofensiv cetăţean american. Noroc că imnul s-a terminat şi au început socializările de rigoare. Emily şi soţul ei, căruia nu i-am reţinut niciodată numele, erau dintr-un orăşel din Georgia, şi-au părăsit gospodăria şi pe cei nouă copii pentru a-şi îndeplini „misiunea“ într-o ţară necunoscută (şi bananieră, în mintea lor, după cum am dedus ulterior) din Europa de Est. Aşa au ajuns pe Calea Moşilor, într-un apartament de patru camere din blocul de vizavi, unde îşi aveau şi office-ul, plus o tiparniţă pentru broşurile lor. Românii, mai ales cei din cartier, s-au arătat foarte deschişi (la Jesus-ul lor) şi docili; aşadar, Emily – şefa misiunii – ajunsese să păstorească vreo 50 de credincioşi. Aici a intervenit fata mustăcioasă, care mi-a mărturisit că Emily „a făcut-o om“. Înainte s-o cunoască, era vînzătoare la pîine la Buftea şi „n-avea nici un viitor“; acum, este secretară personală, ştie engleză, cîntă, traduce şi converteşte. În plus, Emily o va mărita cu un frate, băiat serios (nuntă la care sînt şi eu invitată) şi o va ajuta să-şi cumpere un apartament. Povestea mustăcioasei a fost primită cu aplauze de mica ei gaşcă. Singurul care a tăcut, cu un aer enigmatic, a fost vecinul de la trei. Mi-a povestit, cu o altă ocazie, că intenţiona să ajungă în State cu ajutorul fraţilor. Au mai băgat un imn şi au plecat, nu înainte de a fi nevoită să accept o invitaţie la cină, acasă la Emily.

Am suportat şi cina, alte imnuri şi o mîncare fadă, „sănătoasă“, gătită de Emiliy, însă după aceea, povestea a început să mi se pară lipsită de haz. I-am explicat că Jesus nu plecase din inima mea, era tot acolo, dar parcă nu mai avea chef să se arate.