De curînd, am participat la un workshop creativ, în calitate de autoare pentru copii. Era sîmbătă dimineaţa, într-o librărie din zona centrală. Au venit în jur de 25 de copii, cu vîrste între 2 şi 10 ani. Numărul mamelor, taţilor, bunicilor (al bonelor mai puţin, să nu uităm că era sîmbătă, teoretic o zi liberă pentru bone!) îl depăşea, dacă nu cumva îl dubla pe cel al copiilor. Aşteptau, pe margine, să înceapă. Tema era o poveste desenată, pornind de la nişte personaje/cuvinte sugerate de ei. Au primit coli de hîrtie, creioane colorate şi au început să deseneze, sub supravegherea vigilentă a însoţitorilor. Unele mame sau bunici mai băgăcioase au încercat să intervină în desen. Altele au suflat de pe margine cum ar trebui să fie antenele extraterestrului sau mătura vrăjitoarei. Taţii aveau în general atitudinea plictisită a cuiva tîrît la un eveniment care nu-l priveşte în mod direct, dar căruia i se conformează. Problema a fost că trebuia să se acorde şi nişte premii, în număr de zece, pentru cele mai bune desene. Iar copiii erau 25. Atelierul s-a transformat într-o competiţie în care copiii nu aveau dimensiunea a ceea ce înseamnă un premiu (simbolic – cărţi, carioci etc.) şi a cîştiga sau nu ceva, însă însoţitorii lor – da. Şi astfel, copiii care n-au luat premii s-au trezit la final simţindu-se culpabili şi confuzi, zgîlţîiţi de părinţi şi bunici pentru că nu s-au ridicat la anumite aşteptări. Vreo trei fetiţe au început să bîzîie – greşiseră undeva, dar nu ştiau unde. Un băiat privea derutat la desenul lui, trăgîndu-se de buza de jos, în timp ce mama îi spunea: „Vezi, aşa nu te concentrezi nici la grădi! De ce fetiţa aia a putut, şi tu nu?“ Fetiţa care putuse, la îndemnul mamei sale, a vrut să împartă premiul cu băiatul, dar nu era acelaşi lucru. Mama băiatului chiar a fost ofuscată de gest.

De-a lungul timpului, de cînd am început să coordonez Dilematix (suplimentul pentru copii al Dilemei…), m-am întîlnit de multe ori cu situaţii asemănătoare şi am fost şocată de modul absurd în care „investesc“ anumiţi părinţi în copiii lor. Pentru ei, a avea copii şi a-i educa înseamnă doar o perpetuă competiţie, în care se folosesc de propriile odrasle pentru a obţine confirmări (şi premii). Pare o competiţie nevinovată cu alţi copii, însă, de fapt, e un război al lor personal cu oamenii din jur. Şi cu propriile frustrări şi neputinţe. Mi-au scris, pe e-mail, mame spumegînd de furie fiindcă compunerea fiului/fiicei nu fusese selectată printre cele mai bune. Se transformau în purtători de cuvînt şi PR-i ai bietului copil, care nu avea nici o vină, în fond, că nu era talentat la scris: copilul meu a muncit, copilul meu a obţinut premii importante, copilul meu a fost la olimpiadă la română etc. – un CV în toată regula (a se observa acest perpetuu „al meu“). Încercam să-mi imaginez, cu groază, de ce discuţii avea parte copilul respectiv, acasă. Şi cum, din cauza unui banal concurs, i se deforma iremediabil caracterul. La un moment dat, am fost aproape hăituită la telefon de o mamă din cauza faptului că se încurcaseră nişte premii şi fetiţa ei nu primise MP3 player-ul care i se cuvenea. În principiu, avea dreptate, însă modul în care „îşi cerea drepturile“ pentru copilul ei mă depăşea. „Să ştiţi că fetiţa mea n-a scris pentru premiul ăla… dar sînt convinsă că-l merita“, mi-a spus, ca şi cum ar fi adus un argument decisiv.

Mai nou, la TV, sînt la modă show-urile „de talente“, cu copii, la care se uită tot poporul. E un nou motiv care mă face să cred că în ziua de azi copilăria în sine a devenit un soi de competiţie. De mic trebuie să demonstrezi, să te afirmi. Şi nu e vorba doar de cîntat şi dansat, unde se presupune că, într-adevăr, ai un har. Am urmărit un copil de 10 ani, simpatic, de altfel, care se chinuia să facă nişte paste cu un nume complicat, în timp ce mama, din culise, îi dădea indicaţii, deşi el nu putea să o audă: „Hai, bagă la cuptor ciupercile, iubire!“ „Da, iubire, nu uita smîntînica… bravo, mamă!“ Sînt convinsă că şi-ar fi adus copilul la emisiune chiar dacă ar fi fost vorba de un concurs de prins muşte sau de stat în mîini. Copiii reprezintă, mai nou, nişte piese de colecţie, nişte gadget-uri scumpe, cu care trebuie să te afişezi ca să fii în rîndul lumii.

Închei, revenind la întrebarea din titlul articolului şi adresîndu-mă vouă, aceşti părinţi moderni atît de mîndri de copiii voştri speciali. V-aţi gîndit vreodată că ar fi posibil ca, din întîmplare, copilul vostru să nu fie cel mai bun? Să fie un copil oarecare? Fără mari ambiţii, fără talente deosebite? Şi dacă ar fi aşa şi aţi accepta acest „ghinion“ genetic (ceea ce mă îndoiesc), aţi schimba ceva în educaţia lui?