Un concurs de vinuri

Între 23 şi 26 mai a.c. a avut loc cea de-a zecea ediţie a International Wine Contest Bucharest, la Biblioteca Naţională a României. Pe durata concursului, au putut fi vizionate şi trei expoziţii: „Laviu în vin roşu“ – Ion Nedelcu, „Ceramică“ – Bianca Boeroiu, „Fotografii dedicate vinului“ – printre acestea numărîndu-se şi cele după „picturile“ lui Conrad Engelhardt, din dopuri de la sticlele de vin.

În sălile somptuoase ale Bibliotecii Naţionale, cei care nu participau la concurs au putut vedea doar expoziţiile şi, din cînd în cînd, în pauze, pe cîte unii dintre degustătorii autorizaţi, ieşind de la evaluarea probelor. În ciuda ideii populare despre vin şi ale sale, acolo totul se desfăşura foarte discret şi atmosfera era mai curînd sobră. Ca să mă lămuresc ce e cu acest eveniment, altfel decît multe altele cu care eram obşinuită, am stat de vorbă, mai întîi, cu dl Cătălin Păduraru, CEO al concursului şi degustător autorizat: „Eu am preluat managementul acestui concurs acum trei ani, după o perioadă de pauză. Este un concurs sub egida OIV-ului – Organizaţia internaţională a viei şi vinului (care va organiza congres, anul acesta, în România, ceea ce nu s-a mai întîmplat din 1968), al cărei membru sînt.“

L-am întrebat prin ce se deosebeşte acest concurs de precedentele: „Diferenţa este că în ceilalţi ani nu avea vizibilitate. Era la un nivel mult mai scăzut ca număr de probe. Nici acum nu e deschis publicului, nu are o doză de spectaculos. L-am completat, însă, cu cele trei expoziţii. Dar şi cu localizarea în Biblioteca Naţională, şi nu întîmplător: am vrut să-l deschidem şi spre o latură culturală. Anul următor vrem să facem şi un festival de artă, împreună cu cei din Elveţia.“

După care, am vrut să aflăm cum se desfăşoară, propriu-zis, un astfel de concurs: „Sînt prezente vinuri din 20 de ţări, de pe toate continentele, care sînt supuse la 542 de probe. Ţinta noastră este să-l ducem spre 2000 de probe, ceea ce ne-ar poziţiona undeva cam prin primele concursuri din această parte a Europei. Sînt 11 juraţi din străinătate – specialişti, oameni care, 365 de zile pe an, se ocupă numai de asta, fie că sînt consultanţi, fie că sînt wine makers... Au venit din Danemarca, Brazilia, Germania, Anglia. Un mix care să ne asigure o notare complexă, să nu fie doar un anumit tipar de judecată. Sînt patru zile de jurizare, cîte 50 de probe pe zi pentru fiecare comisie. Jurizarea este oarbă, ei nu ştiu ce jurizează, nu văd decît nişte numere. Stocul este închis sub sigiliul OIV.

Evaluarea este simplă: toată lumea deversează, scuipă, dar e şi o îngurgitare de alcool, taninul atacă dinţii. Vin pe rînd, au la dispoziţie somelieri care îi servesc, iau patru pahare, au timp pînă la 1 minut. Au o fişă standardizată, în care sînt trecute mirosul, gustul, postgustul. Şi bifează în zona respectivă. Se stabileşte un scor. Preşedintele preia fişele şi, dacă unul a dat 65 (cel mai mic punctaj), şi altul 95 (cel mai mare), se discută. Extremele se exclud (în ideea că cineva, prin absurd, ar recunoaşte un vin...) şi apoi se face media. Din totalul de vinuri cu punctaj de medalii – peste 90 de puncte –, doar 30% primesc medalii. Pe categorii. Pentru a evita excesul. Avantajul cîştigătorilor e că va apărea un mic sticker pe eticheta lor, care, mai ales acolo unde e vînzare neasistată, poate deveni un criteriu de alegere a vinului respectiv.“

Discutăm şi despre unde se situează România în aceste concursuri şi, în general, în ierarhiile de specialitate: „Ca producători, am ieşit, din păcate, din top 10, pentru că am avut suprafeţe mari, cu hibrizi, la care a trebuit să renunţăm. Lumea nu înţelege exact de ce se întîmplă chestia asta. Percepţia colectivă e că ar fi ceva legat de bani.

Via hibridă nu e vie de soi. E o adaptare adusă din SUA, după filoxeră, care rezistă la boli, nu trebuie altoită, nu trebuie stropită, are nişte avantaje de tipul cantitate, în detrimentul calităţii. Într-o sută de ani, am ajuns să credem că asta e via strămoşească, ceea ce nu-i adevărat. Aceste vii au fost aduse la 1900. Sînt hibride care fac foarte rău, pînă la mutaţii genetice.

Totuşi, şi România ia multe premii, iar acum are peste 200 de vinuri în concurs.“

Cele mai multe premii provin din marile forţe viticole: Italia, Spania, Franţa, Noua Zeelandă, Australia, Africa de Sud. Ceea ce nu înseamnă că nu există vinuri româneşti competitive – „de pildă: Da Vino – care marchează excelenţa, chiar dacă nu e o firmă mare –, Oprişor, Vinarte, dar şi investiţii româneşti 100%, precum Avereştiul, Anastasia. Viitorul sună bine...“ conchide Cătălin Păduraru. Observînd, în acelaşi timp, că în România, consumul de masă merge încă spre vinurile dulci şi că nu există, la nivel extins, o cultură a vinului. În schimb, în ceea ce el numeşte „consum premium“, lucrurile stau altfel: aici se beau vinuri seci, bune...

Unde se situează vinul şi care e relaţia lui cu cultura? În opinia dlui Păduraru, „vinul e undeva între băutură recreativă şi suport de pierzanie. Pe de altă parte, e un derapaj faţă de ceea ce lumea bună consideră că e vinul: acesta face parte din cultură. Traduc ceea ce vreau să spun prin cultură: dacă îi dăm să bea un vin românesc unui străin din emisfera sudică, un om care nici n-a auzit de România, acesta, în secunda respectivă, înţelege ceva din noi, intră în contact cu noi. Din punct de vedere senzorial.“

De altfel, ca să fii un adevărat specialist în vinuri, recunoscut internaţional, nu-i deloc uşor: „Există un institut de Master of Wine la Londra, unde trebuie să fii triplu licenţiat ca să ajungi. Sînt 300 de Masters of Wine în lume. Formarea se face în timp, cu multă experienţă, multe concursuri, multă bibliografie de specialitate.“

Alicia, Ion Nedelcu şi Conrad

Alicia Diaz este din Columbia, unde – spune ea – nici nu se bea mult vin, nici nu se produce. Nu se bea la nivel de mase; în cercurile elitiste se bea vin de export. Pe care îl aduce, printre alţii, şi ea, mai ales din Panama.

Ea ilustrează, în persoană, ceea ce îmi spunea Cătălin Păduraru despre femei, în lumea vinului: şi anume, că sînt tot mai multe...

Alicia constată nenumărate apropieri între România şi Columbia: deşi săraci – spune ea – ne place, şi unora, şi altora, viaţa bună; ne place să avem maşini „tari“, să ne îmbrăcăm bine spre ostentativ, să ieşim. La ei – povesteşte Alicia – chiar şi cei mai săraci au bone sau femei de serviciu; chiar şi femeile de serviciu au, la rîndul lor, alte femei de serviciu...

Ion Nedelcu – scenograf de film şi televiziune, artist plastic – este autorul expoziţiei „Laviu în vin“: „Ideea expoziţiei este mai veche, de cînd eram copil. De cînd se vărsa paharul pe masă, eu provenind dintr-o zonă viticolă...

Ai o altă senzaţie cînd pictezi cu vin. De fapt, e grafică, un fel de laviu (o tehnică cu tuşuri colorate, din ce în ce mai deschise). Folosesc toate vinurile care au culoare, de la rosé pînă la cele mai închise, Cabernet-urile, Merlot-urile. Merg spre mov, depinde de gradul de aciditate. Ele oxidează diferit şi în funcţie de cît de absorbantă e hîrtia.

Pun culoare, şi tematica vine după. Orice îţi vine atunci, pe loc, e atît de relaxant! Pun vinurile alături, apoi le întind cu o spatulă, chiar cu peniţa.

Nu elaborez tema înainte. Nu mă gîndesc la final. Merg unde mă conduce vinul. Asta-i frumuseţea – cînd miroase a vin şi uiţi de tine e extraordinar. E o stare euforică, mai şi tragi din vin, nu trebuie să fii beat.

Există o mare legătură între vin şi artă. Din Antichitate, cei de atunci, cînd beau vin, aveau imaginaţie mai multă. Cînd bei, perorezi, dai drumul la metafore, ai curaj...“

Nu doar vinul te poate inspira, ci şi dopurile sticlelor sale. Conrad Engelhardt este din California, dar locuieşte, de ceva timp, la Londra. Lui şi soţiei sale le plăcea vinul şi păstrau dopurile de la toate sticlele achiziţionate. Din acestea s-a apucat să facă – folosind în general ca model, fotografii – tablouri din dopuri. O astfel de operă de artă cuprinde între 2000 şi 4000 de dopuri. 20 de restaurante îi păstrează dopurile de la vinurile lor. O dată pe săptămînă sau pe lună, se opreşte să le ia. Asta începînd de acum doi ani.

După care, îşi ia o scîndură pe care înfige 200 de dopuri. De aceea, trebuie să-şi aleagă subiecte care pot fi destul de vizibile din 200 de puncte, în nuanţe de bejuri şi marouri, dar şi alte culori, cu excepţia albastrului – spune Conrad. A făcut-o, astfel, pe Marylin Monroe, a făcut nuduri feminine, dar şi portretul lui Aung San Suu Kyi, celebra disidentă din Myanmar.

Dopurile de la acest concurs îi vor fi donate lui Conrad. Cu care, probabil, ne vom revedea la concursul următor. Ocazie cu care sperăm să descoperim mai mult din lumea vinului, una destul de fascinată.