Miezul zilei, cînd umbra e absentă, „timp al trecerii”, despre care Roger Caillois scria în tinerețea sa, a primit în diferite mitologii o sacralitate aparte. În tradiția iudeo-creștină îi este atribuit un demon a cărui identitate o dezvăluie Psalmul 90, 6 în versiunea Septuagintei: „Nu te vei teme de spaima de noapte, / de săgeata care zboară ziua, / de ceea ce umblă în întuneric, / de nenorocire și de demonul de la amiază”. Este o invocare a protecției divine, a umbrei Celui Atotputernic care oferă refugiu şi apărare împotriva vînătorului, a terorii nopţii și a duhului care își lansează capcanele odată cu arșita miezului zilei. Exegeza spirituală creștină a acestui psalm asociază, începînd cu Evagrie, un „intelectual al deșertului”, iubitor al lui Origen, ispitirile demonului de amiază cu unul dintre gîndurile rele numit akedia, precursor al melancoliei și al depresiei moderne.
Pentru monahii din pustie, acedia se manifestă ca atonie, relaxare spirituală, şi ca astenie, epuizare a fiinţei lăuntrice, însoţită de o toropeală fizică. Ea camuflează, ca orice fenomenalizare demonică, prin intermediul imaginarului unei umanități fragile, pline de solicitudine, angoasate de timp şi de boală, sensibile la atitudinile celorlalţi, o dispersie, revigorînd astfel o mundaneitate remanentă, al cărei sediu este memoria.
Avem în cazul acediei o relaxare a tensiunii pe care o presupune singura preocupare monahală: unificarea lăuntrică; ei îi succedă, odată cu pulverizarea concentrării, intemperanța gîndului, neliniştea, imboldul la acţiune sub formele ei cele mai lăudabile: îngrijirea bolnavilor, de pildă. Ceea ce se remarcă în toată această stimulare excesivă este inconstanţa prin practicarea căreia acedia devine o maladie a diversităţii şi a curiozităţii. Submerge acestei inconstanţe ispita perpetuă a vagaţiei care se poate nutri atît din trecut, cît şi din închipuirea viitorului. Sufletul acedic devine vulnerabil la amintirea părinţilor şi a rudelor după trup şi se lasă locuit de gîndul pios de a le vizita sau de a le ajuta. În acest scop, demonul, retor iscusit, ia masca seriozităţii şi manipulează textele Scripturii. Sf. Ioan Scărarul redă această retorică perversă: „Ea (acedia) îndeamnă plină de sîrguinţă la cercetarea bolnavilor, amintind de Cel ce a zis: Bolnav am fost şi n-aţi venit la mine. Ea ne cere să mergem la cei neputincioşi şi descurajaţi. Ea, cea descurajată, ne spune: Mîngîiaţi pe cei descurajaţi!”.
Două mişcări se întîlnesc în acedie: o solicitudine care camuflează dorinţa de a pleca, de a părăsi locul tuturor dezamăgirilor, şi o aşteptare a manifestării atenţiei din partea celorlalţi fraţi, ceea ce ascunde o dorinţă secretă de compătimire şi flecăreală, de ieşire din singurătate. În ambele mişcări ale sufletului lucrează descurajarea şi dezamăgirea: oboseala ascezei induce senzaţia ineficacităţii acesteia, iar persistenţa solitudinii este, în sugestia demonului, efectul lipsei de iubire din partea fraţilor. Acedicul se simte părăsit din ambele părţi şi răspunde acestei absenţe injurios sau blasfemiator: îi suspectează pe fraţi de neglijenţă şi de împietrire a inimii şi pe Dumnezeu de nedreptate şi indiferenţă.
Unul dintre cele mai redutabile atacuri ale demonului acediei – inculcarea percepţiei timpului în durata lui copleşitoare – poate face victime chiar printre asceţii încercaţi. Cînd nu li se opune reacţia promptă şi ironică sau cînd nu intervine îngerul care dejoacă viclenia diavolului, tactica rămîne aceea a aducerii aminte a sfîrşitului. Iminenţa morţii destructurează percepţia acedică a timpului și învestește fiecare clipă cu o semnificaţie decisivă. Dorotei din Gaza aplică o astfel de terapie eshatologică: „Să avem grijă, fraţilor, să fim vigilenţi! Cine ne va da înapoi timpul prezent dacă noi îl pierdem?... Sîntem atît de neglijenţi încît nici nu ştim măcar ce vrem. De aceea nu facem nici un progres şi, mai mult, sîntem mereu întristaţi. Într-adevăr, dacă am vrea puţin să luptăm, nu am mai avea de suferit, nici de întîmpinat dificultăţi multă vreme”.
(fragmente din „Acedia. Note despre imaginarul eremitic”, Archaeus. Studii de istorie a religiilor, an II, fasc. II, 1998)
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.
