Ilie este, după datinile populare, unul dintre sfinții temuți din calendar. Tunete și fulgere acompaniază trecerea lui pe cerul lunii iulie. Carul de foc în care se ridică de la pămînt a rămas în iconografia Sfîntului Ilie metafora unei puteri spirituale ieșite din comun. Totuși, scurta lui biografie din Cărțile Regilor îl descrie ca pe un justițiar nu lipsit de empatie, spre exemplu față de văduva din Sarepta Sidonului, față de nedreptățitul Nabot. Principalii antagoniști ai lui Ilie sînt regele Ahab și regina Izabela în ipostază tiranică. Chemarea lui este să prezerve în poporul ales conștiința și cunoașterea Domnului Dumnezeului adevărat, cel care a făcut din poporul lui Israel un popor ales. Asociat celei mai importante teofanii neotestamentare, cea a Schimbării la Față de pe Muntele Tabor, Ilie este imaginea vie a mărturisirii în circumstanțe imposibile, atunci cînd nici un cuvînt de apărare, nici o dreptate, nici o milă nu mai sînt de așteptat de către cei slabi și smeriți. Dar poate cea mai importantă trăsătură a lui Ilie este aceea de a sta și singur, dacă e nevoie, în fața opresiunii și a minciunii. De o parte, baalii și astartele beneficiază de preferința celor puternici și de neutralitatea confuză, dar vinovată a celor mulți. Ca dovadă că neangajarea, așteptarea semnelor și minunilor, apoi nediscernerea acestora este vinovată stă linșajul lui Nabot pe care mulțimea îl încuviințează la instigarea manipulatoare și mincinoasă a celor doi acuzatori trimiși de regina Izabela. Nu o dată, Ilie este la capătul opțiunilor de acțiune rațională și se vede forțat să aleagă între conformarea față de exigențele puterii și o irațională încredere în vocea interioară. Impasul se exprimă ca o demisie interioară, în virtutea recunoașterii unei neputințe de a se ridica prin efort de desăvîrșire morală și spirituală la înălțimea chemării: „Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sînt mai bun decît părinții mei” (1 Regi 19, 5).

Citit în acestă cheie, de la nașterea Bisericii în zilele exuberante și pline de o intensă așteptare a eonului, de după Cincizecime, creștinismul a traversat nenumărate metamorfoze culturale, nenumărate crize de încredere și de speranță, nenumărate tensiuni și conflicte. Cu toate acestea, privită din punct de vedere european, între prigoanele Imperiului păgîn (secolele I-III) și prigoanele Imperiului ateu (din 1917 pînă azi în diferite locuri de pe glob) se înscrie o aparent liniștită și uneori glorioasă istorie a Bisericii. Personajul principal al acestei istorii este clerul, adică grupul de oameni care au avut inițial în Imperiul Roman, apoi în regatele creștine ale Europei, monopolul cultului public, iar din acest grup social se singularizează marele cler, adică episcopatul din vîrful ierarhiei clericale (scaunele patriarhale și mitropoliile mai importante). Aceștia sînt cu atît mai vizibili cu cît interacționează mai dramatic cu reprezentanții puterii politice. Altfel spus, istoria creștinismului este istoria interacțiunii membrilor marelui cler între ei (sinoade locale și ecumenice, conflicte bisericești, schisme, anatematizări și afurisenii) și cu conducătorii politici contemporani lor (depuneri și excomunicări, arestări și exilări). Încreștinarea celor puternici din Imperiul Roman, apoi din regatele medievale, rămîne la fel de problematică și iluzorie ca fidelitatea regilor lui Israel față de revelația abraamică.

Este interesant de observat că, în afara perioadei și a zonelor geografice în care creștinismul a fost cult public, rolul și vizibilitatea istorică ale clerului scad. Figurile majore ale creștinismului primar sînt evident apostolii, apoi ici și colo succesorii lor episcopali, dar cu precădere în calitatea lor de învățători și interpreți ai Sfintelor Scripturi. Între acești învățători însă joacă un rol primordial și personalități care nu fac parte din cler, cum ar fi sfîntul Iustin Filosoful, Ipolit din Roma sau Origen. Dar istoria propriu-zisă a acestor secole, cea a întîmplărilor narabile, îi are drept protagoniști pe martiri, indiferent de calitatea lor clericală. Autoritatea morală și relevanța spirituală le aparține martirilor, iar dintre episcopi se disting cei care sînt și martiri.

Modelul Ilie este astfel paradigmatic. În mod contrariant însă, partea narabilă din creștinism se se constitute din disidențe și dispute, în sensul că ceea ce este notabil ține de efortul depus de diferite personaje clericale pentru a-și afirma opinia. Nu de puține ori inițiatorii ereziilor sînt membri ai clerului (Paul din Samosata, preotul Sabelie din Roma) sau, în orice caz, aspiranți la o poziție clericală (Marcion din Sinope). Paradigma este dată de Simon Magul, cel care încearcă să-și cumpere harul clerical de la Apostolul Petru.

De îndată însă ce clerul pare a se insera prea tare în structura ierarhică a unei societăți date și deci a-și pierde din chemarea profetică, energia reînnoirii pare a veni din exterior. Astfel, în secolul al IV-lea se deschide o mare pagină spirituală non-clericală: monahismul. Acesta este primordial o disidență interioară și discretă fața de clerul imperial, integrat tot mai mult în structurile politice (rol judiciar, administrativ și economic al episcopiei) și sociale (aristocratizarea clerului superior) ale imperiului. Diferiți istorici au notat clericalizarea Bisericii începînd cu secolul al IV-lea, adică construcția unei ierarhii sociale, care a preluat funcția de reprezentare a Bisericii. O derivă mai evidentă a acestei clericalizări a fost transformarea preoției într-o castă socială. Atît în Occident pînă la reforma gregoriană, cît și în Orient, preoția creștină a căpătat aspecte levitice, adică familii clericale pe mai multe generații. În aceste cazuri, locul din fața altarului și patrimoniul aferent acestuia se transmiteau din tată în fiu ca un patrimoniu genetic. Nimic nu împiedică un fiu să continue chemarea spirituală a tatălui, dar cînd fenomenul singular devine statistică vorbim deja de structuri sociale. Imaginarul medieval tripartit, format din bellatores, cei care se luptă în apărarea comunității, oratores, cei care se roagă pentru comunitate, și laboratores, cei care muncesc pentru a hrăni comunitatea, atestă transformarea clerului, chiar celibatar, într-o funcție socială. Și totuși, în pofida tendinței clerului de a monopoliza autoritatea spirituală, fiecare nouă generație de creștini a cunoscut o mișcare de contestare a acestei autorități.

La capătul procesului de secularizare, inițiat în societățile europene occidentale în secolul reformelor, adică în vremea noastră, sfîrșit de secol al XX-lea și început de secol al XXI-lea, pe teritoriile și în societățile formate de civilizația creștină, funcția socială a clerului creștin a intrat într-un declin accelerat. Prin urmare, felul în care a funcționat creștinismul din antichitatea tîrzie și pînă în modernitate nu mai este viabil, fiindcă dimensiunea socială și politică a acestuia se reduce tot mai mult. Astfel, observăm că poziția clericală nu mai este rîvnită social. În Occidentul catolic, fenomenul acesta s-a numit criza vocațiilor, dar probabil că și în Orientul ortodox poate primi același nume. Cauza acestei crize nefiind, cum fals s-a estimat în Occident, celibatul, ci dispariția relevanței sociale a acestei poziții. Baali și astarte, cu propriul lor cler, cu propriile lor structuri ierarhice, sînt gata să asigura buna funcționare a societății. Regele Ahab și regina Izabela se temeau de secetă și uscăciune, fiindcă poporul le putea cere socoteală în cele din urmă pentru capriciile naturii, dar știau în același timp că inerția spirituală a corpului social poate fi mișcată la vreme potrivită către un țap ispășitor. Ceea ce nu știu Ahab și Izabela, dar nici măcar Ilie pînă-n ultima clipă, e că dincolo de timpul și locul percepției individuale, în care se exprimă terifiant sentimentul părăsirii de către Dumnezeu, se află o pronie, care în vremea lui Ilie mobiliza sufetele a șapte mii de slujitori ai lui Dumnezeu. Cu cît mai tainici, cu atît mai puternici.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

Foto: Sf. Ilie, Școala de la Bunești