O carte în mers
Cînd, acum cîţiva ani, am auzit titlul Isus al meu, el m-a stingherit. Mi se părea că aşază prost lucrurile, că riscă să-l aducă pe Iisus la nivelul individualului. În loc să te pui tu în orizontul lui, să iei seama la ceea ce El îţi propune prin conjuncţia divin-uman, riscai să-l aduci pe Iisus în ograda ta. Exista riscul, îmi spuneam, ca fiecare să aplice asupra Lui portretul, limitările, înclinaţiile proprii. Ei bine, m-am înşelat. Cartea lui Gabriel Liiceanu, apărută de curînd la Humanitas, nu e aşa ceva. E o confruntare – încordată, încăpăţînată, febrilă – cu presupoziţiile credinţei, cu nedumeririle, cu variantele ei. E vorba despre Iisus care priveşte nu numai credinţa instituită, ci care poate interpela existenţa oricărui om sensibil la orizontul integral al umanităţii. Pe de altă parte, e un Iisus „personal” în sensul că Gabriel Liiceanu vine în faţa temei întreg. Vine cu disciplina lui de gîndire, cu valorile în care crede, cu idealul lui de umanitate, cu faptele, întrebările şi indignările lui. Nu se cruţă pe sine şi nu cruţă cititorul de ciocnirea – cîteodată violentă – cu „posesorii de Dumnezeu”, cu credinţa nechestionată, instalată în certitudine, în superioritate faţă de semeni, în excluziune a diferitului.
Pe lîngă pasiune şi curaj, demersul lui are încă ceva preţios: tocmai faptul că e demers, gîndire care se poate pune în cauză, care îşi poate atenua, echilibra, depăşi excesele printr-o lumină aruncată de pe alt versant al reflecţiei.
Mai ales în prima parte a cărţii, demersul e acut critic. Nu numai prin paginile calcinante privitoare la slujitorii religioşi nevrednici, la violenţele şi crimele comise în numele unei religii a iubirii, la formula dogmatică impusă drept adevăr nechestionabil, care judecă lumea de aici şi cea de dincolo. Ci şi prin insistenţa cu care aduce credinţa la examenul raţiunii şi decide că nu-l poate trece întru totul. Lumea de dincolo, transcendentul, Dumnezeu nevăzut nu pot fi sesizaţi cu mijloacele „subiectului universal”, nu sînt dovedibili (bine, asta e clar – dacă ar fi „dovedibili”, ei ar ţine de regimul natural, n-ar mai fi „transcendenţi”). Drept urmare, Gabriel Liiceanu susţine un „model” al credinţei în care tot ce nu se supune logicii aristotelice şi kantiene e declarat în afara posibilităţii de cunoaştere. Cu temeritate, dogme centrale ale creştinismului sînt declarate „detaliu mitologic”, construcţii baroce neverificabile, pe care se exercită speculaţii vane. Iar în avîntul lui, autorul declară că lumile superioare, cu Dumnezeu cu tot, nu există „obiectiv”. Nu există decît în cîmpul credinţei. Or, aici raţiunea însăşi nu poate accepta afirmaţia. Din faptul că ceva nu poate fi cunoscut (cu mijloace în aşa fel definite încît să fie inapte de supranatural) nu se poate induce că acel ceva nu există. Se poate doar induce că acel ceva nu poate fi cunoscut cu mijloacele mai sus menţionate.
Acesta e firul brutal critic al demersului. El se îmbină cu alt fir, în care reflecţia stăruie asupra unui „aici” etic şi se deschide spre un „dincolo” posibil. Cu pasiune intelectuală şi existenţială, Gabriel Liiceanu se concentrează în jurul lui Iisus, acel unicum uman pe care îl putem avea în faţa noastră, a tuturor: în credinţă, dar şi în lumea culturii, şi în conştiinţa fiecăruia. El e modelul umanului desăvîrşit: liber de minciună, de răutate, de orgoliu, de pulsiunile excluderii, ale judecăţii necruţătoare şi ucigătoate de semeni. În Iisus întîlnim nu libertatea faţă de aceste carenţe, ci încărcătura vie, iradiantă a virtuţilor etice, principiul lor întrupat. Accentul cade asupra unei „alte umanităţi” care, aici pe pămînt, în istorie şi în civilizaţie, s-ar putea apropia de modelul christic. Cade asupra unei speranţe. Paginile despre Iisus ca „seducător”, cele despre o umanitate christificată sînt foarte frumoase. Prin intensitatea şi generozitatea lor, ele amintesc de Nikolai Berdiaev. Chiar dacă Berdiaev lucra în orizont metafizic, şi el era un filozof de pasiune etică, şi el un revoltat împotriva religiei de tip judiciar, şi el aspira spre o umanitate transfigurată, avîndu-şi în divin modelul de desăvîrşire.
Gabriel Liiceanu spune, la începutul cărţii, că ea s-a construit în mers, pe măsură ce gîndurile şi lecturile lui au avansat. Există un pasaj care o dovedeşte în mod special. Autorul a început prin a denunţa recursul la paradox drept procedeu rătăcitor sau steril pentru cunoaştere. A început prin a-l îndepărta pe Dumnezeu transcendent de pe scena cunoaşterii şi chiar a fiinţei. Or, la un moment dat aminteşte etapa volumului Despre limită, unde Dumnezeu fiind ilimitat, lipsit de limitaţii, îi apărea drept „vag”, fără interes pentru cunoaştere. Acum i se impune „cazul unic al lui Isus, adică al unei entităţi paradoxale care are simultan parte… de «libertate gravitaţională» (libertatea de tip uman, care ca să funcţioneze are nevoie de un set de limite anterior primite – printre care şi finitudinea) şi de «libertatea non-gravitaţională» (zeiască), cea care nu cunoaşte limite şi hotare… Scenariul christic ar deveni, în aceste condiţii, supremul paradox peratologic” (pp. 83-84). Iată aşadar o gîndire în mers, care are luciditatea să se pună în cauză, să recunoască evenimentul ivit în cale, să se înnoiască dinăuntrul propriei tematizări.
Şi nu tot o gîndire în mers e cea care pune întrebările privind apariţia credinţei în suflet, distribuirea ei electivă sau unanimă, raportul între credinţă şi dorirea ei, opoziţia între credinţa ca certitudine trîmbiţată şi credinţa fertilizantă, lucrînd din ascunsul fiinţei?
Asta nu înseamnă renunţarea la ipoteza că planul ontologic neapartenent „lumii de aici” e „improbabil, dar cert prin însăşi credinţa în el” (p. 228). Totuşi în exerga Epilogului, dialogul cu acel plan nu mai e socotit „fantasmatic”, ci deschis ca posibilitate. Nu vreau să spun cu asta că Gabriel Liiceanu s-a „convertit”, că a intrat în rîndul credinţei „cum se cade”. Ci că o reflecţie atît de pasionată cum e cea a cărţii de faţă nu poate fi eliminată din cîmpul credinţei. De altfel, o parte din interogaţia/tematica ei le e proprie celor care iau seama şi la credinţă, şi la luciditate.
Ce am admirat în această carte, a cărei perspectivă apăsat etică nu răspunde neapărat sensibilităţii mele religioase? O onestitate intelectuală care riscă, pe alocuri, să anemieze obiectul reflecţiei, dar care se poate şi întoarce recuperator asupra lui. O reflecţie care, refuzînd să se situeze înăuntrul religiei constituite, izbuteşte un dialog pasionat şi consistent cu Cel invocat. Gabriel Liiceanu se califică drept „creştin secularizat”. Astăzi, e drept, credinţa a devenit atributul unor comunităţi mici sau marcă identitară. A dezbate atît de intens şi de liber modelul Iisus poate contribui la „dezenclavizarea” tematicii spirituale de tip religios. Poate stîrni reacţii, limpeziri, discerneri privitor la ea, ajutînd la resituarea ei în atenţia culturii, a civilizaţiei noastre, a societăţii mari. În sfîrşit, cartea ne pune în faţă o strădanie existenţială care rămîne în mers. Nu e deloc puţin.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
