În Evanghelia după Matei, îngerul care a răsturnat piatra de la intrarea în mormînt arată femeilor mironosițe „locul” unde fusese trupul lui Iisus. La fel și în Evanghelia după Marcu, numai că episodul se desfășoară explicit înlăuntrul mormîntului. Luca evocă o convorbire a purtătoarelor de miresme cu „doi bărbați (...) în veșminte strălucitoare”, care le explică Scripturile, după experiența neliniștitoare a mormîntului gol. Iar Ioan desfășoară întreaga dinamică a veștii învierii de la descoperirea mormîntului gol de către Maria Magdalena pînă la convorbirea cu cei doi îngeri și întîlnirea din grădină cu Iisus înviat. În acest cadru, care se deschide și se închide cu mărturia Mariei Magdalena, se înscrie experiența celor doi ucenici, Petru și Ioan, alergînd să verifice absența trupului Celui ce murise pe cruce. Deși sosise primul, primind astfel o confirmare a fidelității sale, Ioan pătrunde în mormînt abia după Petru, însă spre deosebire de ceilalți, înfricoșați sau nedumeriți, el „a văzut și a crezut”.

Înlăuntrul mormîntului gol are loc revelația învierii. Ioan înțelege acolo, în fața giulgiului și a mahramei ce acoperise fața lui Iisus, că urmele absenței, perceptibile aici, în lumea noastră, sînt indiciile unei prezențe de alt ordin: tăcerea mormîntului gol devine evidența strălucitoare a învierii. În comentariul său la Evanghelia după Ioan, părintele Scrima scria: „În această primă Zi a Domnului – duminica originară –, Ioan înțelege că giulgiurile sînt vestigiile rămase de partea noastră, de partea aceasta a vieții, lăsate de trupul înviat care a trecut dincolo de toate. Atîta poate conține mormîntul gol: urma și atestarea ștergerii morții, moarte care devine deodată lucru mărunt, dus și dizolvat în lumina increată a acestui trup de slavă”.

Sigur că îngerii, care umpleau lumea nașterii lui Iisus, revin și aici ca mijlocitori-vestitori ai Învierii și străjuiesc „locul” revelației, marcînd intersecția lumilor și orientînd privirea naturală a mironosițelor și a ucenicilor înspre o vedere mărturisitoare. Ochii celor care constatau derutanta absență a trupului trebuiau „să treacă dincolo” de priveliștea pe care, de altfel, și gărzile, și autoritățile vremii, și contestatarii vehemenți ai Învierii o vor avea în urma răspîndirii veștii. Toți se vor raporta la acest mormînt gol, uimindu-se, îngrijorîndu-se, încercînd explicații sau pur și simplu vorbind despre el ca despre cel mai intrigant fapt al acelor zile. Însă, în acest fel, urma lăsată de Iisus intra în succesiunea evenimentelor lumii, în durata lor capricioasă și fragilă. Chemarea ucenicilor era, dimpotrivă, aceea de a mărturisi viața izvorîtă din acel mormînt, prezența Celui înviat, noutatea radicală a Învierii sale.

Iată de ce experiența lui Ioan rămîne paradigma credinței în înviere: „a văzut și a crezut”. Încă nu-L văzuse cu ochii trupești, după cum avea să se petreacă seara, în comunitatea ucenicilor, dar înțelesese în acel loc, cu o convingere absolută, ceea ce Iisus le vestise și împlinise prin moarte și înviere. Credința este o vedere, nu o închipuire, o autoiluzionare, o fantazare înaltă, ci o realitate de ordinul experienței. Ucenicii vor primi darul excepțional al aparițiilor lui Iisus înviat, îl vor putea chiar atinge, vor sta din nou împreună cu El, dar vor fi preveniți de Iisus însuși că „fericiți sînt cei ce n-au văzut și au crezut”. Altfel spus, vederea care le-a fost oferită ucenicilor ca încredințare e asemenea unei punți spre credința care intră în relație cu Cel înviat fără a mai avea privilegiul apariției acestuia. Pentru cei ce vor primi mărturia apostolilor, învierea va fi trăită tainic în viața spirituală, cînd, potrivit mărturiei Sfîntului Simeon Noul Teolog, Hristos însuși „pogorîndu-se din ceruri intră ca într-un mormînt în trupul nostru și, unindu-se cu sufletele noastre, le învie (...) pe ele, care erau moarte, și dă celui ce a înviat astfel (...) putința de a vedea de pe acum slava Învierii Lui (...)”. Doar această vedere interioară „la frîngerea pîinii” face posibilă mărturia în timp a Învierii ca eveniment metaistoric. La celălalt capăt al experienței mormîntului gol se află călătoria spre Emaus a ucenicilor cărora li „s-au deschis ochii și L-au cunoscut”.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.