Din tabloul societății omenești de astăzi se degajă un imens sentiment de neîncredere și nesiguranță față de autoritățile statale, dar și un val de mizantropie cu accente paranoice. Cine minte, cît minte, cînd minte, de ce minte este imposibil de determinat pe bază de informații publice. Deși au apărut deja anchete jurnalistice aparent serioase și bine documentate, unele dintre ele se anulează reciproc investigînd de pe poziții antagonice. Dar a determina cine minte devine irelevant în cele din urmă, avînd în vedere numărul informațiilor greșite, aproximative, intensitatea polemicilor și aciditatea suspiciunilor. Alina Bîrgăoanu, profesor la SNSPA, a descris, într-un articol recent, prin termeni ca „dezordinea informațională” sau „infodemie”, procesul care duce la prăbușirea credibilității oricărei informații. Comunicarea mass-media conține exact acel amestec inextricabil de realitate și ficțiune, de prelucrare fină a informațiilor (prin adaos, omisiune, accentuare, lipsa termenilor de comparație), care reușește să generalizeze confuzia și să declanșeze panica: frica de virus, frica de oameni, frica de autorități, frica absurdă de orice. Intensitatea polemicilor, tonalitatea jurnaliștilor care se erijează în judecători infailibili și supremi conduc la – sau chiar au drept scop – discreditarea oricărei credibilități personale sau autorități profesionale. De observat că acele personalități științifice care au acuzat o proastă înțelegere a fenomenului epidemic și deci o greșită gestiune de către autoritățile publice au făcut obiectul unor campanii de denigrare în presă. Totul converge spre amestecul iremediabil dintre adevăr și neadevăr.

Alt mare actor al crizei este, astfel, confuzia. Dar cui îi slujește confuzia dacă nu minciunii? Minciuna are ca scop nu să convingă, ci să discrediteze, să împiedice exercitarea discernămîntului și să semene neîncredere. Rezultatul final al acestei infodemii sînt dezbinarea și polarizarea. Orice temă intrată în vizorul mediatic devine instantaneu incandescentă și îl transformă în scrum pe participantul candid la ceea ce crede el că este o dezbatere de idei.

Pe acest fundal, ni se dezvăluie tot mai mult o dublă înstrăinare cu rădăcini istorice, cea dintre cler și mireni, și cea dintre credincios și conținutul spiritual al credinței lui. Fenomenul clericalizării Bisericii, adică al reprezentării Bisericii printr-o castă relativ închisă beneficiind de un statut social mai înalt, a fost descris de istoriografia bisericească de multă vreme. La noi a scris pe această temă Ioan I. Ică junior în introducerea la Canonul Ortodoxiei. Astăzi însă, mai mult ca oricînd, discursul public denumește prin termenul Biserica înaltul cler, adică decidenții. Clerul, în mare parte, nu dispune de autoritate duhovnicească, ci joacă doar rolul de specialist al cultului, adică știe să cînte și cunoaște tipicul, cum se combină cărțile de cult pentru a compune slujba specifică a fiecărei zile. În schimb, cei mai mulți mireni nu au cunoștințele necesare pentru a înțelege cum funcționează tipicul, mai mult de atît, nu știu la ce folosește tipicul, ceea ce înseamnă în cele din urmă că nu ar ști cum să se roage dacă nu ar avea un „specialist” al rugăciunii la îndemînă. Tipicul (tipikon-ul, regula tipiconală sau „rubricile”) a devenit în ultimele două secole cea mai importantă disciplină a facultăților de teologie. Abia azi realizăm că Pelerinul rus a fost la vremea lui și un protest față de acest monopol clerical asupra rugăciunii. Prin simplitatea ei, rugăciunea lui Iisus desființa știința arcană a tipicului și deschidea și analfabetului calea regală a rugăciunii neîncetate. Dacă nu ar fi existat simplul țăran Simeon Antonov (devenit Sf. Siluan al Athonului), sumar alfabetizat, care, ajuns pe Muntele Athos, printr-o viață de asceză să-și fi cîștigat recunoașterea spiritualității sale de către întreaga Biserică, probabil că Spovedania Pelerinului rus ar fi fost socotită doar o născocire a unui scriitoraș de provincie. Sf. Siluan însă atestă prin viața sa interioară autenticitate trăirii spirituale a Pelerinului rus.

Dar poate fi trăită ortodoxia în lipsa tipicului? Cuviosul Sofronie (Saharov) de la Essex povește că, atunci cînd, după al doilea război mondial, a întemeiat în Anglia o mînăstire ortodoxă, prima lui comunitate era formată din persoane de naționalități și limbi diferite fără acces la limbile de cult greacă sau slavonă, de aceea a decis ca tipicul să fie înlocuit de recitarea individuală, dar adunați cu toții într-un loc, a rugăciunii lui Iisus (denumită în greacă monologistis: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”). Astfel, rugăciunea nu mai era recitată de un „specialist” și ascultată pasiv de restul comunității, ci practicată individual și comunitar, intensificată de apropierea fizică a membrilor comunității în biserică.

Din acest punct de vedere este interesant de observat că interdicția adoptată de majoritatea statelor sub presiune pandemică a constat în separarea cultului de comunitatea credincioșilor. Faptul că această despărțire a fost acceptată de cler a accentuat impresia publică a unei unități autosuficiente de cult format din episcop la vîrf, preoți, diaconi, cîntăreți și paracliseri. Credinciosul este definit de autorități ca un beneficiar al cultului. În mod regretabil, prin înstrăinarea de care pomeneam mai sus, mulți dintre credincioși se percep ei înșiși în acest fel. Întrebarea inevitabilă este cine are nevoie de cult dacă beneficiarii nu mai au acces la el. Dumnezeu? Există acea profeție că, atîta timp cît se va sluji Sfînta Liturghie pe pămînt, nu se va sfîrși lumea. Oare e vorba în această profeție de această liturghie a unui grup de specialiști ai cultului? Fără împărtășire a credincioșilor? Aproape o liturghie seacă! Numai cei care participă la liturghie împărtășindu-se mai sînt Biserica, iar restul – excomunicați de facto. Amînăm deocamdată discuția despre lipsa de valoare sacramentală a transmiterii online a slujbelor. Dacă o astfel de teleslujbă ar fi satisfăcătoare, atunci o singură transmisiune, dintr-o singură biserică, ar trebuie să răspundă pe deplin acestei noi formule sacramentale. Toate celelalte liturghii ar fi superflue.

Sigur că se pune întrebarea cum de s-a ajuns ca slujba să fie un spectacol la care creștinii asistă pasiv. Atît de pasiv, încît prezența sau absența lor în biserici să nu schimbe cu nimic situația. Răspunsul la această întrebare se găsește parțial în diverse istorii critice ale creștinismului și într-o analiză atentă a evoluției relației dintre mirean și acțiunea liturgică, dar ceea ce impune momentul istoric este conștientizarea bruscă a acestui fapt ca pe o fundătură istorică. Sfîrșitul „civilizației constantiniene” la care asistăm produce perimarea socială și spirituală a ritului catedral.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

Foto: Sf. Siluan al Athonului (wikimedia commons)