Contemplîndu-i chipul în sacralitatea icoanelor sau în varietatea caleidoscopică a artei din toate timpurile, de cîte ori nu ne-am întrebat, cu ochii credinței sau doar ai simplei curiozități, cum arăta, cu adevărat, Iisus? Evangheliile sînt de o discreție absolută: nici un indiciu nu apare în ceea ce ne-au transmis cei care L-au văzut și L-au atins. Doar episodul Schimbării la față, al dezvăluirii identității divino-umane a lui Hristos, cuprinde o descriere a chipului și a veșmintelor inundate de slava de dincolo de lume. După Înviere, aparițiile lui Iisus sînt și ele un izvor de perplexitate, nu numai pentru că trupul Său poate trece prin ușile încuiate, ci și pentru că-i însoțește ca un „străin” pe Luca și Cleopa sau că este luat drept „grădinar” de Maria Magdalena. Apostolul Pavel ne lasă să înțelegem că credința în Iisus înviat este cu totul altceva decît cunoașterea lui „Hristos după trup” (II Cor. 5, 16). Și poate că acesta este sensul lipsei de detalii din Evanghelii. Lăsînd deoparte apocrifele, atente față de caracterul polimorf al aparițiilor lui Hristos, tradiția creștină se va raporta, paradoxal, la două profeții vetero-testamentare despre Mesia: Psalmul 44, vestitor al celui mai frumos dintre fiii oamenilor, și portretul „omului durerilor” din Isaia (53).

Ca să rezolve ceea ce la prima vedere era o contradicție și, totodată, să țină seama de tăcerea Evangheliilor, teologii au reflectat asupra frumuseții non-aparente a lui Iisus. Dominantă a fost ideea că umanitatea asumată de Fiul lui Dumnezeu era una comună, mai degrabă lipsită de atributele exterioare ale frumuseții, și că ceea ce profețise Isaia s-a împlinit prin suferința de pe cruce. Lipsa de frumusețe sub care s-a înfățișat Fiul lui Dumnezeu era o convingere împărtășită de Iustin Martirul și Filosoful, Irineu al Lyonului, Tertulian sau Clement Alexandrinul. Dar sub o apariție nespectaculoasă, susțineau ei, exista o frumusețe de alt ordin, pe care o exprimau cuvintele și faptele: în ele se arăta Dumnezeu. Paradoxul întrupării, privit dinspre categoria frumosului – greacă, prin excelență –, aduce cu sine această concentrare pe cuvînt și faptă a modului în care devine văzut Cel cu neputință de privit cu ochi omenești. Dacă Evangheliile nu vorbesc despre o înfățișare excepțională a Mîntuitorului, ele asigură astfel o continuitate cu tradiția iudaică a manifestării lui Dumnezeu prin actele sale. Abia odată cu răspîndirea credinței în lumea elenistică, frumosul, asociat cu binele, intră în istoria creștinismului, interpelînd miezul credinței.

În esență, două logici s-au intersectat de-a lungul veacurilor: una a frumuseții, alta a lipsei de frumusețe. Cei ce credeau, ca Ieronim, că Fiul lui Dumnezeu întrupat nu putea fi privat de o frumusețe demnă de măreția divină se gîndeau la capacitatea naturii umane unite cu dumnezeirea de a comunica desăvîrșirea, sfințenia. Frumusețea era, fără îndoială, interioară, dar nu inaparentă, revelîndu-se ca strălucire a slavei divine pe chipul omenesc în Schimbarea la față. Logica lipsei de frumusețe văzute nu refuză frumusețea, pe care o socotește de ordinul harului, însă accentuează smerenia absolută, radicală, a întrupării. În ambele variante avem de-a face cu o densitate a vizibilului care cere acuitatea privirii înțelegătoare.

Reflecția despre frumusețea lui Iisus nu s-a redus nicidecum la a vedea trupul ca pe o limită sensibilă ce trebuie depășită. Afirmînd, cum făcea Augustin, că există frumusețe chiar și în condiția paradoxală a smereniei și a suferinței (Hristos pe cruce), ea iese din dihotomia sensibil-inteligibil, pentru că umanitatea devine în Hristos chipul însuși al lui Dumnezeu. Ceea ce se oferă privirii nu este frumos decît pentru că aduce cu sine schimbarea condiției privitorului, „rănit” de o frumusețe transfiguratoare: „Tîrziu de tot te-am iubit, Frumusețe, atît de veche, și totuși atît de nouă (...). M-ai chemat, m-ai strigat și ai sfîșiat cu țipătul tău surzenia mea! Ai fulgerat, ai străluminat și ai izgonit orbirea mea! Ai răspîndit mireasma ta, ți-am respirat suflarea, iar acum suspin după tine, ți-am simțit gustul, iar acum mi-e sete și mi-e foame de tine! M-ai atins și ai aprins în mine dorința după pacea Ta (Conf. X, 27, trad. E. Munteanu).

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.