Prinși cel mai adesea într-o rețea de intenții și fapte al cărei criteriu ultim rămîne utilitatea, nu ne dăm seama cît de insidios tiranică poate deveni această febrilă urmărire a scopurilor. Ceea ce nu își dovedește prompt folosul sau nu mărește șansele de reușită riscă să fie eliminat pentru totdeauna din orizontul atenției noastre. O minte antrenată să fie eficientă, o viață construită pentru a cîștiga au tendința – co-extensivă performanței lor – de a valoriza totul în funcție de scop. Restul e divertisment sau, pur și simplu, timp pierdut. Dar putem oare evalua totul din perspectiva utilității individuale sau colective? Nu am refuza astfel demnitatea răgazului, a contemplației, a curiozității fără o finalitate anume? Ce anume justifică extinderea logicii eficienței la toate formele vieții personale sau comunitare? Și, în cele din urmă, este într-atît de lipsit de valoare ceea ce nu are o utilitate imediată?

Un răspuns-manifest la întrebări de felul celor de mai înainte l-a propus Nuccio Ordine, specialist recunoscut în opera lui Giordano Bruno, într-un volum bine primit de public: Utilitatea inutilului, de curînd apărut în excelenta traducere a lui Vlad Russo la Editura Spandugino. Publicat inițial în Franța (2013), apoi într-o versiune adăugită în Italia și tradus în mai multe limbi, „manifestul” profesorului Nuccio Ordine pornește de la marginalizarea tot mai accentuată a culturii, care nu se supune imperativelor productivității, și de la constatarea indignată că tendința generală, mai cu seamă în vremuri de criză, este de a „tăia cheltuielile” acolo unde ele apar… „inutile”: adică de la învățămînt, cercetare, artă. Cum putem apăra „inutilitatea” acestora în fața unei presiuni masive a utilității sociale și economice, fără ca pledoaria să cadă într-o retorică previzibilă? Nuccio Ordine ne deschide trei posibilități: o reflecție asupra sensului literaturii; o evaluare critică a consecințelor „logicii profitului în domeniul învățămîntului”, care a transformat universitatea în „întreprindere” și studenții în „clienți”; o meditație asupra distincției între „a fi” și „a avea” aplicată la demnitatea umană și la valorile ei cele mai înalte. Nu este însă vorba despre discursul amar al înfrîntului sau despre o riguroasă construcție speculativă, ci despre un florilegiu capabil să pună în lumină valoarea de adevăr a inutilului.

De la Platon, Ovidiu, Dante, Pico della Mirandola, Shakespeare, Montaigne pînă la Kant, Leopardi, Hugo, Thomas Mann, Borges, Márquez și Ionesco, ceea ce reiese din lectura textelor alese este că nimic din ce dă frumusețe și noblețe vieții nu poate fi înțeles sub lupa utilității. Abia arta, inutilă prin excelență, poate face suportabilă „povara” utilului, cum avea să spună Eugène Ionesco, după cum rostul filosofiei este, în termenii lui Pierre Hadot, de a-i învăța pe oameni „utilitatea inutilului” sau „deosebirea între cele două înţelesuri ale cuvîntului util”. Căci există o utilitate concretă, instrumentală, aducătoare de confort și prosperitate, așa cum există o „paradoxală”, dar nu mai puțin vitală, utilitate în planul spiritului. Orice educație în sensul propriu și înalt, diferit de instrucția tehnică sau de transferul de competențe, înseamnă a trăi libertatea inutilului, a studia ce e inactual, a cerceta sub impulsul curiozității pure, lipsite de constrîngeri. Și nu este vorba doar de educația umanistă, după cum ar părea la prima vedere, ci și de formarea științifică. Publicat ca anexă, eseul lui Abraham Flexner, fondator al Institutului de Studii Avansate de la Princeton, constituie complementul necesar al unui elogiu al inutilului dinspre libertatea cercetării, „arătînd felul în care tocmai cercetă­rile ştiinţifice teoretice, socotite absolut inutile din cauza lipsei oricărui scop practic, au favorizat neaşteptate aplicaţii”.

Inspirată, erudită, viguroasă, pledoaria lui Nuccio Ordine ne ajută să conștientizăm că „dacă vom renunţa la forţa gene­ratoare a inutilului, dacă vom asculta numai acest cîntec de sirenă aducător de moarte ce ne împinge să urmărim cîştigul, nu vom reuşi să dăm naştere decît unei colectivităţi bolnave şi fără memorie, care va rătăci mereu, sfîrşind prin a nu se mai înţelege pe sine şi a nu mai înţelege viaţa”.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.