Pe la 1592, de mult uitatul dramaturg Robert Greene îl ataca voalat pe William Shakespeare, numindu-l Johannes factotum: un obscur meseriaș, care-și vîră nasul unde nu-i fierbe oala. Biografia lacunar cunoscută a Bardului din Avon i-a mobilat posteritatea cu anecdote apocrife pline de fantezii jucăușe sau răuvoitoare, atunci cînd nu a sugerat ipoteza inexistenței poetului omonim (complet discreditată în zilele noastre). Greene avea, fără să vrea, dreptate: deși „concurent” cu odinioară faimoșii Ben Johnson sau Milton, Shakespeare a devenit adevăratul factotum al geniului elisabetan, dîndu-i formă, conținut, un uriaș cîmp citațional și mii de resuscitări scenice, de-a lungul celor patru secole care ne despart de moartea sa. Teatrul acestuia e jucat mai mult în alte limbi decît în engleză, din Iran în Japonia și din Brazilia în (să zicem) România, unde a apărut recent o nouă traducere integrală, voit „vernaculară”, deci menită să-l aducă pe Shakespeare mai aproape de lexicul și sensibilitățile contemporane. Pe lîngă multitudinea de experimente regizoral-teatrale, s-au realizat atîtea ecranizări (mai bune sau mai rele) încît „marele Will” (pentru a șarja acest ponosit clișeu) domină imaginarul vremii noastre, instalîndu-ne într-o falsă familiaritate cu adîncimea – tot mai des ignorată – a operei sale propriu-zise. Avem așadar, mai mult ca oricînd, chemarea de a-l redescoperi nemijlocit.

În siajul acestei actualizări „perene” se încadrează și recentul proiect hermeneutic datorat profesorului Adrian Papahagi, găzduit de Editura Polirom. Domnia-sa și-a propus să interpreteze creația shakespeareană, grupată pe genuri, într-o sintaxă care nu exclude asocierile mai puțin didactice. Din respectiva panoramă au apărut pentru moment primele două opuscule („de buzunar”): Sonetele & Romeo și Julieta, acompaniate de tandemul Visul unei nopți de vară & Cum vă place. Găsim în ambele scriitura limpede, riguroasă a unui filolog „polimatic”, anglist desăvîrșit, capabil să ne demonstreze teza subiacentă a demersului, inspirată pesemne din „noul istoricism” promovat, printre alții, de Stephen Greenblatt: Shakespeare este deopotrivă îndatorat pesimistei antropologii medievale și spiritului renascentist, pe care-l ilustrează mai puțin în descendența euforică a umanismului unui Pico della Mirandola, cît în registrul sceptic al lui Montaigne și al erasmianului encomium moriae.

Chiar dacă-și culegea subiectele dramatice din aerul timpului, fără să le dedice vreo rafinată verificare erudită, Shakespeare exersa din plin simțul conservator al eternului uman. Vedea personajele în tragicomica lor ambivalență etică, surprinzînd contradicțiile lăuntrice și oxidata patină a păcatului originar, așadar se ridica deasupra simplei comedy of humours, la nivelul parabolic al reflecției existențiale, al meditației dezvrăjite despre sminteala, violența, grația, naivitatea și iluziile speciei noastre. Piesele lui ne oferă eșafodajul unui theatrum mundi unde viciile și virtuțile, clasele sociale și convențiile, gîndul filozofic și licențiozitatea populară se amestecă vertiginos și elocvent.

Atunci cînd explică savant contextul epocal, genealogia ideatică, tehnicile de seducție, valențele psihologice și jocurile de limbaj practicate de Shakespeare, Adrian Papahagi reușește să ne transmită plăcerea textului, dar și bucuria cititorului educat la umbra unui magistru de umanitate lucid resemnată. Exegeza profesorului clujean montează cel mai tonic spectacol intelectual. Fiecare pagină vădește armătura bibliografiei selecte, nota savuros polemică a unui temperament vulcanic și pedanteria filigranată a unui stil nelipsit de ironii la adresa anumitor stîngăcii de traducere românească sau de împunsături pe seama tentativelor de a-l reciti pe Shakespeare în cheie reducționist-ideologică. Am învățat multe din citirea primelor două verigi ale epopeii critice anunțate de Adrian Papahagi și abia aștept să parcurg următoarele episoade, ceea ce vă doresc și dumneavoastră.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.