C.S. Lewis are o artă foarte eficace de a vorbi despre cele mai înalte și mai grele teme cu o perspicacitate alertă, francă și fraternă. Convingerea convertitului face în el casă bună cu o ospitalitate spirituală oferită și celor ce cred, și celor ce nu cred. Dar C.S. Lewis nu practică stilul consolator sau edificator previzibil și aparent inatacabil. El își apără credința, pentru că experiența sa cea mai adîncă i-a adus convingerea că este ceva de apărat și de dezvăluit celorlalți ca adevărat și bun, însă nu se instalează în poziția celui care stăpînește adevărul, ci se arată în fragilitatea sa, frămîntată de întrebări și neputințe. Cred că, din acest motiv, C.S. Lewis este atît de citit și de admirat. Ca autor și ca om, el este deopotrivă minte și inimă sau, mai curînd, are inteligența inimii – acea virtute integratoare, care împlinește un parcurs spiritual și dă chip conștiinței spirituale.

Așa îl regăsim și în cartea A Grief Observed, apărută în românește sub titlul De ce, Doamne? O radiografie a suferinței, în traducerea Tatianei Niculescu și cu o prefață de Andrei Pleșu (Humanitas, 2020). Aici, mai acut decît în celelalte scrieri, C.S. Lewis își este propria temă, propriul pacient. Nu ni se înfățișează în postura de autoritate, ca inteligență care investighează „problema durerii” sau a suferinței dinspre credință, ci în condiția vulnerabilă a celui care suferă după ființa iubită și care trăiește abisul dintre durerea umană și bunătatea divină.

Experiența suferinței – cu amenințarea sa destructurantă, cu acuitatea sa care se preface în geamăt sau în urlet – nu pare a fi locul cel mai potrivit pentru contemplarea ordinii lumii și a înțelepciunii Creatorului. În ea este puțină disponibilitate, multă dezorientare, angoasă, neputință, refuz, răzvrătire. Nu există distanța care să permită înțelegerea. Și totuși experiența durerii și a suferinței poate deveni un loc al întîlnirii imprevizibile, nepregătite, neprotocolare cu Dumnezeu și cu tine însuți. Întîlnirea survine mai degrabă ca o confruntare sau ca o absență. Dar C.S. Lewis ne spune, în acest fragment zguduitor de autobiografie spirituală, cum este cu putință să nu te lași pradă autocompătimirii, să nu te îneci privind tabloului propriei dureri.

Suferința pe care ne-o descrie, recunoscînd faptul că nu a reușit să vorbească decît în această ordine: mai mult despre sine, apoi despre soția sa care murise și abia în al treilea rînd despre Dumnezeu, este cu neputință de consolat (e o pierdere radicală, ca o amputare), dar are un sens care nu o justifică, ci o orientează și-l face pe suferind să iasă din singurătate, să se salveze cu tot cu dorul după ființa iubită și cu întrebările deschise pe care i le adresează lui Dumnezeu. Este și o experiență de autocunoaștere și de conștientizare că Dumnezeu nu poate fi redus la imaginea noastră despre El sau la un tratament analgezic. Dumnezeu este „marele iconoclast” – o frază foarte tare, dar plină de miezul spiritual obținut prin suferință. El se dezvăluie destructurînd sistemele de autosalvare și de confort în care îl încapsulăm aproape involuntar, castelul cărților de joc pe care îl evocă autorul.

Dumnezeu nu rămîne doar dincolo de puterea noastră de înțelegere, ci devine părtaș la condiția noastră, la fragilitatea și suferința ei. Hristos este „om al durerilor”. Pentru a le justifica? Nu, ci pentru a face din ele o experiență vindecătoare și restauratoare. Vorbe frumoase, ni s-ar putea spune. Și e adevărat că aproape nimeni nu are „competența morală” de a vorbi despre suferință și cu atît mai puțin despre suferința celorlalți – despre ceva atît de înrădăcinat în propriul trup, atît de puțin împărtășibil. Dar și aici C.S. Lewis ne este o călăuză onestă și credibilă pentru că ne arată cum, la un moment dat, în solitudinea aproape tombală a suferinței, se simte o prezență atît de convingătoare încît reușește să descentreze tot ce fusese trăit pînă atunci. Consolarea este că nu mai sîntem singuri, deși nu știm cum. Această certitudine este forța credinței – o forță nesentimentală, neiluzorie, foarte personală. Dar chiar și avînd această forță, rămîn multe întrebări. Dacă Dumnezeu i-a răspuns lui Iov, va răspunde și celor care, cu siguranță, nu sînt ca Iov. Totul e să decidem dacă avem nevoie de analgezic sau de o prezență.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.