Cioran despre inanitatea dovezilor de existenţă a lui Dumnezeu, într-o anecdotă din Silogismele amărăciunii: cea cu universitarul (din Europa Centrală) care îi cere unei studente să prezinte argumentele în cauză. Domnişoara le expune (argument istoric, ontologic…), adăugînd imediat că nu crede în ele. Profesorul se enervează, le reia el însuşi. În van. Poziţia interlocutoarei e de neclintit. „Profesorul se ridică atunci, roşu de credinţă: «Domnişoară, vă dau cuvîntul meu de onoare că El există!».”

Înfruntare teologico-filozofică sub tratamentul dizolvant al parodiei? În ce mă priveşte, reţin ironia faţă de o dispută dusă pe nivelul demonstrabilelor, al accesibilelor cu raţiunea limitată la ea însăşi, sigură de poziţia ei de vîrf pe scara realului, fără de care nu rămîne decît convingerea privată. Profesorul „roşu de credinţă”, studenta galbenă de incredulitate, amîndoi îl plasează pe Dumnezeu sub speţa certitudinii pe care o deţii, peste care eşti stăpîn: unul pentru a o afirma, cealaltă pentru a o respinge. Or, e de bun-simţ că aşa îţi vei rata ţinta, că te aşezi prost faţă de ea. E limpede că nu vei putea „demonstra” existenţa transcendenţei prin consideraţii imanente. Raţiunea însăşi se împotriveşte.

S-a spus nu de puţine ori: nu certitudinea plană se potriveşte în privinţa divinului, ci drumul orientat de infinitul ţintei. Un drum în care raţiunea îşi are din plin partea ei: depistare a erorilor de perspectivă, a fundăturilor; căutare a drumului, a sensului; veghe de a rămîne deschisă, pregătită să preia ceea ce ţinta pune în intelectul contemplativ, supraraţional al fiinţei. Argumentul lui Anselm nu poate fi socotit oare, el însuşi, formularea în termeni raţionali a unei intuiţii de dincolo de raţiune, a unei raţiuni deschise spre ceea ce o depăşeşte şi o orientează?

Şi totuşi sîntem adesea înclinaţi să ne referim la un Dumnezeu conceput sub speţa certitudinii accesibile, a protectorului manifest, a dăruitorului de asistenţă imediată, incontestabilă, sensibilă. Chiar credincioşi fiind, nu-i putem prea des suporta prezenţa preaîndepărtată, ascunsă în zenitul transcendenţei lui şi în adîncul greu accesibil al fiinţei noastre. Tînjim după dovezi, sperăm în evidenţe cumva palpabile, rîvnim la certitudini cît de cît familiare. În aşa măsură că, în secolul al XIV-lea, dominicanul Eckhart, pentru care filozofia şi teologia se deschid către o mistică intelectuală, vorbea despre insuficienţa unui atare raport cu divinul. El susţinea că mai puternic unitiv e contactul cu Dumnezeu prin lipsa decît prin oferta darurilor Lui particulare. A te concentra pe ceea ce El oferă ca daruri particulare înseamnă – pentru o mistică radicală – piedică, mijlocire care stînjeneşte întîlnirea directă, absorbantă. Sigur că asemenea distincţie nu lucrează decît în misticii de vîrf. Dar tema ei îl poate interpela şi pe credinciosul comun. Ne poate interpela în măsura în care dorinţa „derivatelor” („bunul ăsta”, „bunul celălalt”) pe care le aşteptăm de la Dumnezeu riscă să ne abată privirea de la El însuşi.

Dar atunci, dacă divinul e mai El însuşi fără semne, fără daruri evidente, cum de atîţia oameni, culturi, secole i-au putut lua urma? Cum de şi-au fundamentat existenţa în transcendenţa Lui? Sau, pur şi simplu: cum de au avut conştiinţa Lui? Şi nu doar adepţii credinţelor religioase, ci şi filozofii lumii vechi? Şi orizontul lor cuprindea, în mod firesc, un reper divin. Cum e posibil?

Epicur, bruftuluit atît de grosolan de-a lungul secolelor sub cuvînt de ireligiozitate, nu punea la îndoială existenţa zeilor. Nu avea nevoie de „dovezi” pentru existenţa lor. Mulţumită lui Andrei Cornea – care a început să ne ofere o ediţie completă Platon –, avem şi colecţia scrierilor şi fragmentelor păstrate de la filozoful Grădinii. Volumul bilingv Epicur şi epicureismul antic a fost publicat, în 2016, sub egida Centrului de Editare și Traducere „Traditio” al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, coeditare cu Editura Humanitas, care l-a republicat în 2021. „O introducere în filozofia lui Epicur”, studiu de aproape două sute de pagini, e scrisă cu atîta rigoare şi fineţe limpede că produce într-adevăr plăcere. Dimensiunile teoriei şi disciplinei epicuriene sînt expuse cu metodă, cu discernămînt, cu simpatie intelectuală, cu calma distanţă a investigaţiei. E un efort izbutit de înţelegere a gîndirii şi a specificului şcolii în contextul mental, filozofic, social din Antichitatea tîrzie. Andrei Cornea îl oferă cititorului ca materie pentru o informată, bine pregătită reflecţie. El analizează convingător legăturile, dependenţele, circulaţia temelor între diferitele componente ale concepţiei epicuriene. Cîntăreşte, pe texte, poncifele polemice şi elanurile veneraţiei stîrnite de figura filozofului. În dialog cu tezele altor cercetători – judecate, dezvoltate ori criticate –, Andrei Cornea îşi propune propriile interpretări, noi, subtile, productive; rafinează cunoaşterea unei şcoli filozofice dintre cele mari ale Antichităţii.   

Cîteva paragrafe sînt dedicate, în studiu, raportului umanului cu zeii. Andrei Cornea respinge bine argumentat teza unor interpreţi actuali pentru care zeii sînt, la Epicur, simple „constructe mentale”, lipsite de existenţă autonomă. Revenind aşadar la întrebarea de mai sus, „Cum de pot fi oamenii conştienţi de existenţa zeilor?“, care e răspunsul lui Epicur? Potrivit lui, omul are sădită în el însuşi intuiţia unor fiinţe fericite şi nemuritoare, superioare condiţiei noastre curente („a fost întipărită în noi noţiunea comună a zeului”). E drept că, spre deosebire de platonism, umanul nu are o rădăcină în divin, iar zeii nu intervin în lumea omului. Cel puţin nu intervin explicit, deliberat. Ei nu pot fi solicitaţi prin rugăciuni ori sacrificii. Sînt „vecinii” noştri, emană doar fine irizări care ajung pînă la mentalul uman. Dar aşa find, sînt modele pentru cel angajat pe calea Grădinii, sînt „prietenii” spre care el tinde, sperînd să ajungă, precum Epicur, la o existenţă netulburată, „trăind ca un zeu printre oameni”. Existenţa lor, ca şi pietatea faţă de ei sînt, aici, de la sine înţelese.

Epicur îmbină aşadar două teme care nu sînt deloc străine gîndirii religioase. Pe de o parte, intuiţia divinului, prezentă în orice fiinţă omenească. Pe de altă parte, un raport cu divinul în care acesta nu se manifestă prin daruri şi pedepse, ci numai printr-o subtilă prezenţă care, pentru uman, poate fi formativă. E drept că, la Epicur, tensiunea spre divin e mai slabă decît în metafizica absorbantă a unor mistici din tradiţiile abrahamice. Rămîne centrală, în schimb – urmărită cu disciplină, realism, austeritate –, împrietenirea dezinteresată cu zeul. Şi într-un caz, şi în celălalt, există intuiţia superiorului divin. Există ideea că raportul cel mai adecvat cu acest superior e dincolo de mijlocire, categorii curente, explicit. Iată o tulburătoare concordanţă.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: Epicur (wikimedia commons)