O constatare amară, un reproș, formulat mult prea tîrziu, urmărește și chinuie omul modern în pragul senectuții: „Nu m-am împlinit” sau, mai pe la mijlocul vieții, „Nu mă simt împlinit/ă”. Cineva, ceva, generic viața este somată să aducă omului o împlinire. Dincolo de aceste termene generice, reproșul are în vedere de multe ori persoane din imediata apropiere (soțul, soția, părinții, copiii sau mediul profesional). Adeseori acest reproș se transformă într-o energie negativă față de familie, de partenerul de viață, de mediul profesional și chiar de mediul național și se materializează într-o ruptură, despărțire, părăsire a mediului de origine. Și totuși, ca o umbră, neîmplinirea îl urmărește pe om oriunde ar fugi. Ea se cuibărește și-n propria piele! Acest sentiment este suficient de vechi încît să fi apărut expresia „a nu se simți bine în pielea sa”. Cabinetele de psihologie se confruntă cu forme mai mult sau mai puțin dramatice ale acestei neîmpliniri sfîșietoare. Reversul medaliei acestei crize psihologice reverberează în educație, acolo unde educatorii caută la vîrste tot mai precoce acel ceva misterios care să-l împlinească pe copil.

Tema împlinirii nu este însă specific modernă și o întîlnim, dimpotrivă, ca o temă centrală a Noului Testament cu trimiteri încă din Vechiul Testament. Pe cruce fiind, Iisus își socotește moartea o împlinire (Ioan 19, 30: „Împlinitu-s-a”; verbul teleo are primordial această semnificație de a duce la îndeplinire), iar în predica de pe Munte în care își definește misiunea spune: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17, utilizînd verbul pleroo). Evangheliile ne detaliază fragmente, chiar detalii din viața lui Iisus, care sînt socotite împliniri ale profețiilor din Vechiul Testament. Toate aceste profeții însă sînt expresia unei voințe divine, pe care Iisus o poartă în sine, o cunoaște, dar trebuie, în ipostaza Sa umană, s-o accepte și s-o împlinească. În relatarea evanghelistului Luca a rugăciunii din grădina Ghetsimani, în momentul apropierii jertfei de sine, atît de dureroase în plan uman, Iisus întărește ideea eliberării de orice proiect propriu: „Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22, 42). Aici nu este vorba de a pune în acord voința divină a Tatălui și a Fiului, ci voința umană cu voința divină. Este subliniată necesitatea eliberării de voința proprie și acceptarea împlinirii voinței divine. Astfel putem formula că Iisus, pe măsură ce se dezbracă de voia Sa și se umple cu voia Tatălui, împlinește misiunea cu care a venit și se și împlinește. În Evanghelia după Ioan, formularea rugăciunii din Ghetsimani este și mai directă. Împlinirea voii Tatălui nu este circumstanțială, ci este ontologică: „Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit, pentru ceasul acesta” (Ioan 12, 27).

Împlinirea voii Tatălui, exprimată ca împlinire a Legii și a profeților și ca jertfă de sine în cele din urmă, este înscrisă în firea lui Iisus din Nazaret. El întruchipează versetul din profetul Isaia: „Acesta e cuvîntul meu, ceea ce iese din gura mea nu se va întoarce la mine, pînă ce nu va fi împlinit voia mea și căile mele și poruncile mele” (Isaia 55, 11). Întoarcerea întru divinitatea Tatălui, purtînd pe umeri ipostaza umană, înseamnă împlinire, dar nu a unui destin individual, ci a unui destin colectiv, al umanității, în care este chemat să se regăsească fiecare membru al umanității.

Această vocație universală a împlinirii lui Iisus din Nazaret este esențială în propovăduirea Sfîntului Pavel. Legea și profeții Vechiului Testament sînt numai o instanțiere culturală a legii scrise în inimă, a împlinirii prin predarea totală în voia Tatălui. Legea lui Moise nu garantează nimic în plan ontologic. Împlinirea se petrece și prin această lege, și în afara acesteia: „Cîţi au păcătuit în afara legii, fără de lege vor şi pieri; iar cîţi au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecaţi. Fiindcă nu cei ce aud legea sînt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea (oi pointai nomou) vor primi dreptatea. Căci, cînd păgînii care nu au legea, din fire fac ale legii, aceştia, neavînd lege, îşi sînt loruşi lege. Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor“ (Romani 2, 12-16). Găsim aici al treilea verb folosit în exprimarea ideii de împlinire: poieo. Astfel, creația însăși poate fi privită ca o împlinire. Cei care din firea lor creează legea se împlinesc. Fiecare ființă umană are înscrisă în conștiința sa această nevoie de împlinire. Trebuie să ne amintim aici ce înțelege Iisus prin lege: decalogul, dar mai cu seamă din decalog prima poruncă, căreia îi așază alături altă pruncă veterotestamentară, de „a iubi pe aproapele ca pe sine”.

Din această perspectivă, și judecata lui Iisus este o judecată pe care o operează conștiința fiecăruia. De aceea, de fapt nu e nevoie de lege. „Judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la voia Mea” (Ioan 5, 30). Sentimentul împlinirii sau neîmplinirii este astfel rezultatul a ceea ce împlinim noi. Așa cum în Hristos este înscrisă voia Celui care L-a trimis (Ioan 5, 30), pe care trebuie s-o confirme prin lepădarea voii Sale, așa și în firea oamenilor, voința divină nu necesită decît o acceptare interioară, acea predare în voia Tatălui, care transformă orice acțiune, în orice context, chiar și pe Golgota, într-o împlinire creatoare.

Punerea în opoziție a unei comunități a legii față de alte comunități în afara legii este eroarea fundamentală pe care Sfîntul Pavel o identifică în vremea sa în comunitatea sa de credință, dar fenomenul este absolut universal. Toate grupurile umane tind să construiască această distincție. Legea culturală acționează astfel ca un paravan față de legea din inimă. Este o catapeteasmă care ascunde prezența divinității în oameni de propria lor vedere. Nu în spatele unei catapetesme din fire de lînă, eventual aurite și argintate, se ascunde Dumnezeu de privirea oamenilor. Nu această catapeteasmă a vrut Iisus s-o rupă în două prin moartea sa, ci catapeteasma care se ridică între legea din firea, din inima oamenilor și legea din cărți, legea din tradiția marcată cultural a oamenilor. Această catapeteasmă de prejudecăți, ritualuri, nesfîrșite reglementări mărunte trebuia deșirată pentru a se vedea că legea arătată lui Moise și legea din inima fiecărui om este una și aceeași. Această catapeteasmă, ridicată în numele lui Dumnezeu, îl face pe sfîntul Pavel, în același capitol al Epistolei către romani, să sintetizeze profețiile veterotestamentare astfel: „Căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit printre neamuri” (Romani 2, 24). Pe cruce, deșirînd catapeteasma prin moartea sa, Iisus deschide împlinirea oricui și fiecăruia dintre cei care caută legea în propria lor inimă. Pentru a înțelege însă aceasta chemare, omul trebuie să deșire catapeteasma din inima sa, formată din voința proprie, țesută cu firele de aur ale obsesiilor comunitare și din căutările exterioare ale unei împliniri. Cu cît fuge mai mult omul pe acest pămînt, de sine fuge, cu cît mai multe catapetesme țese, cu atît mai puțin înțelege voia Tatălui și se desparte de împlinirea ei și deci de propria-i împlinire.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

Foto: wikimedia commons