Cînd ne rugăm – spune Baal Şem, iniţiatorul hasidismului din secolul al XVIII-lea –, ţinta rugii noastre e „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov”. Dumnezeu însuşi aşa se declară pe sine (Ieşire, 3, 6; 4, 5): „Eu sînt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov!”. Cînd Iisus vrea să pună în mintea ascultătorilor faptul că Dumnezeu e Domn al celor vii, invocă aceeaşi expresie (Matei 22, 32). De ce – se întreabă Baal Şem – nu spunem mai simplu „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov”? Pentru el, e vorba despre un semnal hermeneutic. E, mai mult, o indicaţie de viaţă spirituală, de raport adecvat cu divinul. „Fiecare dintre patriarhi”, spune el, „a ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu pe calea sa proprie. Isaac şi Iacov nu s-au bizuit pe felul în care Avraam a ajuns să-l cunoască pe Domnul; ei au căutat singuri să atingă treapta cunoaşterii Lui”.  

Lecţia patriarhilor se adresează tuturor, nu e apanajul unor vîrfuri spirituale. Orice om credincios are de făcut – în cadrul religiei lui – un efort personal, unic de a se adresa Polului divin, de a-şi croi drum spre El. Fiecare are de pus în vibraţie raza care leagă centrul fiinţei lui de Unul transcendent. Legătura se stabileşte atunci cînd credinciosul se adresează ca persoană Persoanei divine. Repetiţia de formule, fără înţelegere şi fără participare, imitaţia seacă, tradiţionalismul, lipsa de gust pentru aventura spirituală nu sînt cele mai potrivite pentru raportul cu Cel care se declară Domnul fiecărui suflet, care se adresează fiecăruia. El îţi cere creativitate. Nu se mulţumeşte cu mai puţin. Ai de pornit, idealmente, la un dublu drum: să-ţi descoperi propriul centru orientat spre Polul dumnezeiesc. Dacă vrei să-l cunoşti pe El, ai de pus la lucru ceea ce îţi e mai adînc, mai propriu. Îi poţi aduce ca dar preţios, spune Origen, marele hermeneut creştin din secolul  al III-lea, „ceea ce ai zămislit cu inima”. Dacă te angajezi astfel faţă de El, îi aduci – „cu inima şi cu gîndul tău” – aur. Ceea ce aduci prin rostire religioasă, spune Origen, are calitate de argint, e de ordin secund, reflectat.

Sigur că un asemenea raport între centrul uman şi Polul divin e foarte exigent. Are valoare de model spre care tindem, de orizont pentru viaţa spirituală. El indică nu numai ce înseamnă efortul uman de cunoaştere, ci şi felul lui Dumnezeu de a se face cunoscut: cunoscut fiecăruia. În rugă sau în meditaţia asupra Textului sacru, spun date ale diferitelor religii, El este în mod secret manifest. Îşi descoperă Prezenţa una şi totodată îndreptată specific spre fiecare interlocutor uman. Potrivit unui comentator evreu (ca şi unor spirituali din alte tradiţii): cînd cineva rosteşte Scriptura, „uneori, el trezeşte sus un glas destinat lui, un glas anume pentru el, iar acesta porneşte din sufletul lui şi, din bucuria lui, un glas mare pătrunde în el ca să-l îndemne spre dragostea îndrăgostiţilor” (apud Moshe Idel, Hasidism între extaz şi magie). Cine are aici iniţiativa? Omul în căutarea sensurilor, în concentrarea meditaţiei lui? Dumnezeu în atemporalul său? Există două glasuri care dialoghează: unul „sus” şi unul interior? Sau omul suscită „glasul de sus” care preia sufletul într-un raport unitiv?

Pe urmă, cum se articulează mulţimea unicităţilor umane cu unitatea de nedespicat a Polului? Cum se împacă „raportul de intimitate” al fiecărui suflet cu universalitatea radiţiei divine? Sînt întrebări care au primit, în diferite tradiţii, expresii cvasi-scenice şi care pun în evidenţă un paradox mobilizator pentru inteligenţă.

În secolul al XV-lea, Nicolaus Cusanus, teolog mistic, propunea prietenilor săi benedictini un „experiment contemplativ” în jurul unei imagini a Atotvăzătorului:         „Aşezaţi imaginea oriunde, adunaţi-vă în jurul ei şi priviţi-o. De oriunde v-aţi uita, fiecare va avea impresia că numai el, el singur e privit de ea... Vă veţi minuna întîi şi vă veţi întreba cum e cu putinţă ca imaginea să privească în acelaşi timp spre toţi şi spre fiecare în parte...” „Dacă nu s-ar crede unul pe celălalt”, spune Cusanus, ei n-ar înţelege cum e cu putinţă ca Privirea „să urmărească o mişcare particulară şi pe toate deodată”. Nu ar fi uimiţi de „mişcarea atotdirecţionată a Privirii imobile” (De visione Dei).

O situaţie simbolică similară apare în budism: „Atunci cînd Buddha predică, oricît de numeroasă ar fi asistenţa şi oricum ar fi aşezaţi ascultătorii, fiecăruia i se pare că «Învăţătorul mă priveşte doar pe mine; el rosteşte Norma numai pentru mine.» Fiindcă Învăţătorul pare să privească la fiecare individ în parte şi să aibă un dialog cu fiecare” (Dhammapada Atthakatha 1, 406). În mistica ebraică, întîlnim o configuraţie de acelaşi tip (cf. Moshe Idel, op. cit.): „O mare dezbatere a avut loc între discipolii Marelui Maghid privind interpretarea Torei, dată de învăţător. Unul susţinea că a spus aşa, altul în alt fel. Iar el le-a spus că ambele versiuni sînt cuvintele Dumnezeului celui Viu pentru că vorbele pe care le-a spus includ toate aceste interpretări... El a mai zis că există şaptezeci de faţete ale Torei... Deşi ca sursă Tora este una, prin coborîrea ei în aceste lumi ea a căpătat şaptezeci de faţete”. Fiecare discipol a perceput interpretarea după „faţeta” din Tora care i se potriveşte, căci se socoteşte că fiecare om are un acces special către mesajul divin.

Cum se împacă „raportul de intimitate” cu diversitatea „intimilor”? Apoi: ce aud/văd fiecare? Doar o „faţetă” a mesajului, doar o ochire limitată a Privirii atotvăzătorului? Sau întregul mesajului, întregul Privirii?

În primul moment, unicitatea umanului pare să prevaleze asupra universalului divin. Captivat de întîlnire, partenerul uman e convins că raza sa e singurul drum de contact. Experienţa intimităţii riscă să fie, pentru el, exclusivistă. Capacitatea de comunicare a Polului se reduce la liniaritate, la o singură dimensiune. „Învăţătorul doar pe mine mă priveşte” înseamnă, în acest caz: doar eu, cu raza mea, exist în ochii Polului. Sau înseamnă: ceilalţi, cu raza, cu tradiţia lor, sînt insuficienţi şi trebuie să se alinieze razei mele.

„Colegialitatea” din pasajele citate urmăreşte tocmai să disloce acest tip de înţelegere. Interlocutorul uman e îndemnat să-şi urmeze propria „rază” atît de lucid încît să perceapă condiţia Polului însuşi. Experienţa intimităţii îl absoarbe în singurătatea dialogului cu divinul. Totuşi, diversitatea razelor nu dispare pentru el. El are evidenţa punctului lor de convergenţă. Are evidenţa faptului că fiecare rază oferă propriul ei – specific – acces la întreg. La întregul realului, la întregul manifestării divine, la misterul ultim.

„Învăţătorul doar pe mine mă priveşte” devine: doar pe mine mă priveşte în modul adecvat mie, pentru a mă conduce la o privire care integrează toate modurile. Pe un altul îl conduce potrivit unui alt mod, unic, spre aceeaşi privire integratoare. A lua seama (nu a adera) la alte „experienţe ale intimităţii” înseamnă atunci a contempla/admira modurile în care Polul îşi radiază unitatea.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: wikimedia commons