Biserica este, desigur, cea mai ciumegă din oraş. Are statui urîte cu spume, dar poleite cu aur sau cu vopsea galbenă, ca să pară de aur. Afară, maşini de maşini: enorme şi super-luxoase, toate au cruci şi icoane agăţate de oglinzi.
Sîmbătă, Crăcănici, Nino şi încă trei puşti au „împrumutat“ adidaşii pentru sală. Am cumpărat anul trecut vreo 60 de perechi pentru stricta lor folosire în sală. Nu de alta, dar marea lor majoritate nu au. Nu este prima dată cînd se întîmplă asta. Cam o dată la două luni mai dispare cîte ceva – adidaşi, tricouri, mingi.
Sînt iarăşi prin aeroporturi. De data asta în Istanbul. Nu, nu am avut nevoie de operaţii la genunchi sau oriunde altundeva, deşi o lobotomie cred că mi-ar prinde bine. Sînt năuc după o serie de întîlniri făcute toate parcă în ciuda lui Orwell şi a eseului lui despre „Politică şi limba engleză“.
Ca puşti, mi-am dorit să devin: liftier la spital, apoi brancardier şi apoi pensionar. Modelele pe care le aveam în jur erau destul de limitate: tata împreună cu aproape toţi bărbaţii din bloc erau CFR-işti pe ştatul de plată, dar în realitate aveau o singură pasiune: alcoolul.
Pe la 450 î.e.n., Herodot scria cu admiraţie despre perşi, care, după ce luau o decizie importantă în urma unui proces bine pus la punct de consultare şi deliberare, o verificau rediscutînd-o la un pahar cu vin. Băut cu moderaţie, vinul era menit să dezlege limbile celor timizi şi să permită examinarea cît mai critică a deciziilor.
Fusei în Viena. Am prestat, relativ civilizat, în timpul zilei, la Agenţia pentru Drepturile Fundamentale. Mi-am luat îndeajuns de multă intersecţionalitate, mainstreaming, framework, flexicuritate, holistic, scalabil, proactiv, leverage, streamline, încît să mă apuce dorul de nişte neaoşe meandre ale concretului.
În 2003, la recomandarea preşedintelui de atunci al Parlamentului European, m-am întîlnit cu o deputată din Germania, care juca un rol foarte important în relaţia UE cu Europa de Est. Fără a face vreo introducere, doamna deputată a intrat abrupt în subiect: „Problema voastră, a ţiganilor, este că faceţi prea mulţi copii“.
Ce face, făi Ileano, fii-tu? Ăsta al lui Gică al lui Ilie Băsceanu s-a ajuns: cîntă la restaurant, la Braşov. Face o poală de bani şi şi-a luat apartament cu trei camere.“ „Ei, ce să facă, dragă? Al meu scrie la Dilema veche şi a luat Nobelu’“ – ar răspunde mama în fiţe.
Sînt iarăşi în avion. De data asta pe ruta Istanbul-Bangkok. Stau între doi domni: cel din dreapta pare că ar fi fost rezultatul unei poveşti minunate de dragoste dintre o dihoriţă miloasă care a fericit un cioban nespălat şi – logic – neiubit de cîteva decenii. Îl blestem în gînd şi îi dau numele meritat: Di(h)or (h-ul din mijloc e mut).
Sînt cîteva mii bune de romi născuţi în Georgia, dar care încă vorbesc moldoveneasca de Chişinău şi care au „bunei“ din România. Visez, oarecum logic, că mă chinuie Marin (care avea accent de Piatra Neamţ) să cînt împreună cu el, Gogu, Ghica şi unii dintre „moldovenii“ cu care am vorbit în timpul zilei.
Aici, în State, lucrurile nu sînt aşa de clare, ţiganii mi se pare că au un mic avantaj. Sînt perceput ca romantic, boem, spirit liber, cu talente multe şi naturale, incluzînd cîntatul şi iubitul. În condiţiile astea, măcar cînd vine vorba de agăţat, avantajul e la cîrdul meu, şi nu la cel al lui Jordan.
Sînt, ca de obicei, în aşteptare într-un aeroport. Am o slujbă de director regional al unei organizaţii internaţionale. Nu, nu are nici o legătură cu „ţiganii“ şi nici cu negocierea de conflict. Cel care mă sună este unul dintre cei mai de succes intelectuali/artişti români.
Am 12 ani, o să fac 13 în decembrie. Sînt îndrăgostit pînă peste urechile mele clăpăuge de Zîna Blondă de la bloc. I-am cerut prietenia şi a acceptat regal, la începutul primăverii. O aştept cu entuziasm să iasă de la ore, pentru a o ţine de mînă.
E vară, am aproape 9 ani, trec în clasa a II-a şi ne-am mutat de vreo doi ani în Craiova. Sînt decis să îmi fac prieteni la bloc, că în ţigănia de peste calea ferată nu mă mai lasă mama. Îmi învineţise curul cu un tuberman – încă nu puteam să stau bine pe scaun, deşi trecuseră cîteva zile.
Pînă acum, rezultatele la europarlamentare au fost rezultatul firesc al lipsei de responsabilitate civică (absenteism) și a „mînăriei” la vot a unor oameni îndobitociți de sărăcie, TV, mită electorală. „Contribuţia” baronilor și interlopilor locali, de asemenea, nu este deloc neglijabilă.
Majoritatea covîrşitoare a birocraţiilor Comisiei Europene duce lipsa unei experienţe legate de domeniul lor de activitate; mediul lor de lucru este proiectat într-un mod eronat şi nu le poate oferi nici stimulente, nici mecanisme eficiente pentru a obţine o asemenea experienţă.
Sînt fondatorul şi am fost şeful unei fundaţii (ONG) din România. Fundaţia pe care am condus-o timp de cinci ani a cîştigat premiul UNICEF în 2012 şi premiul special la Gala Societăţii Civile, în 2012. La începutul anului 2013, am decis însă să demisionez şi să nu mai lucrez în societatea civilă.
O bună parte a politicienilor români par sau sînt convinşi că au o menire mesianică – aceea de a scăpa România de corupţii din tabăra opusă. Mesajele transmise societăţii româneşti de către mass-media şi elitele politice şi intelectuale sînt, în acest moment, dezastruoase.
Pe 28 iulie, preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, a anunţat luarea unei serii de măsuri pentru a face faţă comunităţilor de romi din Franţa. Acestea includ planuri de a închide peste 300 de tabere ilegale, expulzarea din ţară a romilor din România şi Bulgaria, care au comis infracţiuni, un schimb de poliţişti între Franţa şi România, precum şi controale fiscale ale romilor care posedă SUV-uri scumpe.
