În Cambodgia se poartă unghie lungă la degetul mic
Sînt iarăşi în avion. De data asta pe ruta Istanbul-Bangkok. Stau între doi domni: cel din dreapta pare că ar fi fost rezultatul unei poveşti minunate de dragoste dintre o dihoriţă miloasă care a fericit un cioban nespălat şi – logic – neiubit de cîteva decenii. Îl blestem în gînd şi îi dau numele meritat: Di(h)or (h-ul din mijloc e mut). Şi-a decojit hoiturile din picioare şi s-a încălţat în papucii oferiţi în mod sadic (din punctul meu de vedere) de Turkish Airlines. Aerul dimprejur s-a îngălbenit instantaneu şi sistemul video a cedat şi el. Pe bune. Cum avionul era plin ochi, m-am hotărît că o să călătoresc fericit în budă. Pînă să decolăm însă, mirosul m-a anesteziat şi visam că mă plimbam printre butoaie cu brînză împuţită. Plictisitor tare. Norocul a fost însă că celălalt domn de lîngă mine sforăia tare şi creativ, aşa că din cînd în cînd apăreau în vis tot felul de animale care răgeau în moduri tare interesante, dar care făceau somnul imposibil. Am stat în budă cît s-a putut de mult şi, în rest, m-am plimbat prin avion. Opt ore. Fiindcă sistemul video nu şi-a revenit pînă cînd s-a reîncălţat Di(h)oru’. Dacă aveţi vreodată nevoie de un ghid pentru Boeing 747, vă stau la dispoziţie.
Am ajuns frînt în Phnom Penh, după o escală scurtă în Bangkok. Traficul din capitala Cambodgiei face ca Bucureştiul să pară un oraş în care circulaţia e o minunăţie de ordine şi civilizaţie. Am descoperit că trecerea de pietoni, semaforul, linia continuă şi sensul interzis sînt un fel de decoraţiuni care indică o speranţă, în mare parte nejustificată, de a separa drumul de cîmp şi vacile de maşini. Alte semne nu am mai văzut, dar, după cum se circulă, nici nu ar avea vreun rost.
Pe stradă am fost întrebat de cel puţin douăzeci de ori dacă vreau droguri. Dacă doriţi o experienţă îndelungată şi magnifică în închisorile din Cambodgia, atunci acceptaţi oferta. Închisoarea de lîngă capitală oferă în mod generos un spaţiu de 45 cm x 1,60 m pe deţinut şi pentru doi români. Se plăteşte pentru a dormi întins. Nu am îndrăznit să întreb care sînt formele de plată. De opt luni de zile, închisoarea nu are apă curentă. 1361 din cei 3305 deţinuţi sînt închişi în aşteptarea sentinţei. Primirea sentinţei poate dura între opt luni şi sfîrşitul lumii, dacă e să te iei după felul în care sînt ţinute dosarele. Dosarele stau claie peste grămadă în camere umede, unde accesul e cam la liber pentru oricine e cu partidul cel bun. Faptul că nu există calculatoare care să fie folosite în sistemul justiţiei, că marea majoritate a judecătorilor nu au studii superioare (însă sînt membri ai partidului care trebuie) şi că în medie sînt cam 600.000 de locuitori pentru fiecare tribunal ar trebui să fie parte din informarea obligatorie a turistului care intră în Cambodgia cu chef de distracţii la limita legii. Tribunalul pe care l-am vizitat avea pe rol 1087 de cazuri şi judeca în jur de zece pe săptămînă. Timpul de aşteptare – cam de doi ani şi opt luni – este petrecut în închisoare în mod plăcut, dar numai dacă nu se pierde dosarul, ceea ce ar duce la o prelungire pe o perioadă nedeterminată a detenţiei. În plus, mai au şi o lipsă de vreo 500 de judecători şi 400 de procurori, lipsă pe care Ministerul Justiţiei plănuieşte să o rezolve eficient cam în 10-12 ani.
Desigur, dacă aveţi un surplus de cîteva zeci de mii de euro pe care doriţi să îi faceţi cadou unui funcţionar al partidului comunist cambodgian, atunci Phnom Penh e locul ideal pentru a accepta ofertele de distracţie ilegală şi a explora felul în care funcţionează corupţia locală.
Am întîlnit trei secretari de stat în timpul vizitei mele acolo. Toţi aveau cîteva caracteristici comune: bărbat, inel mare cu diamante, ochelari cu rame de aur, ceas de aur, Lexus 4x4 (maşini de vreo mie de salarii medii pe economie în Cambodgia sau vreo 83 de ani de muncă). Desigur, nu puteau să scrie decît cu pixuri/stilouri Mont Blanc – brand de superfiţe –, purtate în general de bogătaşi, care costă o poală de bani (pentru un pix) şi care au ca semn distinctiv un fulg de nea la capăt. Părul elegant întins peste chelie (de la stînga la dreapta) şi vopsit într-un negru corb, la fel de verosimil ca şi discursurile lor despre cît de democratică e Cambodgia, este un alt semn caracteristic. Niro, Micky Şpagă şi Hrebenciuc sînt din acelaşi film, numai că un pic mai stilaţi – în Cambodgia se poartă unghie lungă la degetul mic. Habar nu am la ce foloseşte, dar nici nu mi-am dorit să aflu.
Sărăcia din zonele rurale este greu de imaginat, mai ales dacă nu ieşiţi din capitală, care e plină de Lexus-uri şi jipane. Salariul mediu pe lună este undeva în jur de 60 de dolari, dar zecile de miliarde din ajutor extern trebuie să ajungă la cineva. În Cambodgia te scoţi fie dacă eşti politician ori funcţionar în sistemul de stat, fie dacă eşti funcţionar al instituţiilor internaţionale sau unul dintre şmecherii care administrează o bună parte a celor peste 4000 de ONG-uri.
Regimul lui Pol Pot a omorît între 1,4 şi 2,2 milioane de oameni şi a distrus orice tip de elită. La sfîrşitul regimului – în 1979 – nu mai exista nici măcar un singur psihiatru. O estimare semioficială spune că aproximativ 40% din cei care au trecut prin perioada Khmerilor Roşii suferă de boli mintale. În 1991 exista un singur psihiatru la un milion de oameni. Acum sînt 54 pentru 14 milioane de cambodgieni. În zonele rurale, o bună parte a populaţiei nu ştie să scrie sau să citească. Statul alocă în fiecare an suma de 30.000 de dolari (o treime de Lexus) pentru bugetul menit să trateze oamenii cu probleme de sănătate mintală. Situaţia copiilor este dezastruoasă. Vremea blîndă le permite puştilor să doarmă pe stradă, iar traficul de copii e în floare, aşa cum sînt şi căsătoriile forţate, în marea lor majoritate, cu chinezi sau vietnamezi.
Clima este o minunăţie, mai ales în ianuarie, februarie sau martie. Ţara are nişte locuri incredibil de frumoase, iar mîncarea este absolut senzaţională. Pieţele sînt fabuloase, se vinde şi se cumpără aproape orice. Fructele proaspete sînt cam de zece ori mai ieftine decît în magazinele pentru străini din Capitală, iar mîncarea pe marginea drumului este o experienţă care merită încercată, deşi există un risc de cufureală.
Nişte băieţi au şparlit anul trecut rămăşiţele lui Buddha, dar templul de unde au fost furate, care e la o oră şi jumătate de capitală, merită să fie vizitat.
Cambodgia este o monarhie condusă de un partid comunist. Ţara este varză-varză şi, în mod oarecum firesc, regele este balerin şi stă mai mult pe la Paris. Au un prim-ministru, Hun Sen, supercorupt, care e la putere de treizeci de ani şi care a spus recent că are de gînd să se retragă din funcţia de prim-ministru la vîrsta de 94 de ani. Acum are 64 şi cred că Adrian Năstase şi-ar băga unghia în gît – bineînţeles, prin fularul Burberry – dacă ar vedea felul minunat în care corupţia a devenit acolo politică de stat.
La întoarcere am zburat la fereastră. Lîngă mine, un israelian cu PTS (stres posttraumatic), care a vorbit cu mine în mare parte în ebraică. Am gesticulat cu entuziasm tot drumul, nu de alta, dar din cînd în cînd băiatul îşi dorea să iasă din avion. În timpul zborului, ca să fim clari.
Cînd am ajuns la Bucureşti am fost fericit să văd că încă avem un preşedinte neamţ, un premier mincinos şi o mare majoritate a elitei politice în închisoare sau pe drumul spre închisoare. Comparativ cu ultimele ţări pe care le-am vizitat, noi locuim într-un paradis al normalităţii. Ca să îmi revin, am încercat o porţie televizată de Andreea Creţulescu şi Lavinia Şandru. Mi s-au părut nişte doamne înţelepte, calme şi echilibrate. Mi-am mai planificat o porţie de Rareş Bogdan şi de Victor Ciutacu, ca să îmi revin treptat. Aş fi putut să rezolv imediat cu un calup de Antena 3, dar am şi eu limitele mele.
Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului şi fondator al Policy Center for Roma and Minorities.
Foto: V. Nicolae
