Despre paranoia colectivă, corupţie şi soluţii
O bună parte a politicienilor români par sau sînt convinşi că au o menire mesianică – aceea de a scăpa România de corupţii din tabăra opusă. Mesajele transmise societăţii româneşti de către mass-media şi elitele politice şi intelectuale sînt, în acest moment, dezastruoase. Acestea justifică o abordare profund iresponsabilă, care cere perfecţiunea elitelor, în timp ce noi înşine sîntem absolviţi de orice fel de responsabilitate. Teorii care mai de care mai fantasmagorice prind din ce în ce mai mult la un public alienat şi duc la o ascensiune periculoasă a unor personaje fie dubioase, fie la limita schizofreniei, cum ar fi Dan Diaconescu, Gigi Becali sau Vadim Tudor.
Desigur, radicalizarea discursului este una ciclică, perioadele dinaintea alegerilor fiind cele mai critice. Din păcate, retorica devine din ce în ce mai vitriolică şi creşte riscul unei societăţi paranoice.
Simptomele tipice ale paranoiei individuale sau colective sînt suspiciunea faţă de ceilalţi, dezvoltarea unor teorii ale conspiraţiei care justifică o construcţie imaginară a individului/grupului şi o apetenţă pentru ostilitate, atitudine neiertătoare sau capacitate redusă de introspecţie critică. Bonus, un simţ redus al umorului.
Paranoia colectivă împiedică posibilitatea progresului. Zdrobitoarea majoritate a politicienilor români şi a elitelor în funcţii de conducere a făcut compromisuri mai mult sau mai puţin serioase pentru a ajunge în poziţiile de putere pe care le au în acest moment. Calitatea clasei noastre politice nu poate fi fundamental diferită de calitatea elitelor intelectuale şi nici de calitatea societăţii româneşti în ansamblul ei.
Eliminarea bruscă sau chiar pe termen mediu a corupţiei în România ar fi imposibilă fără un colaps al societăţii româneşti. O bună parte din diplomele obţinute ar trebui anulate, zeci de mii de politicieni, profesori, judecători, avocaţi, funcţionari publici, doctori, directori, oameni de afaceri, jurnalişti, lideri ai societăţii civile ar trebui să fie concediaţi sau, mai mult, trimişi în puşcărie.
Minciunile, înşelăciunile, furturile sau nepotismele proprii sînt considerate scăpări, greşeli minore, interpretări răutăcioase sau ostile ale unor intenţii cinstite, compromisuri justificate sau greşeli care ar trebui iertate. Incapacitatea de a judeca echilibrat şi cît de cît obiectiv nu este restrînsă la clasa politică, ci este larg răspîndită în societatea românească. Diplome obţinute fraudulos, plagiate, soţii, copii sau alte rude promovate în funcţii nemeritate, mici sau mai mari furtişaguri, folosirea imorală şi adesea ilegală a poziţiilor obţinute pentru a cîştiga bani sau putere şi încurajarea mitei sînt mult mai puţin tolerate la politicieni decît propriile noastre „derapaje“. De la taximetristul care nu are rest pînă la jurnalistul care „uită“ să-şi declare o parte din venituri sau care cere/acceptă mită, toţi sîntem foarte exigenţi cu cei care ne conduc, atîta timp cît nu putem noi înşine să profităm de influenţa pe care o au aceştia. Argumente absurde ne sînt întotdeauna la îndemînă pentru a justifica o atitudine relaxată faţă de corupţia proprie şi una radicală cînd vine vorba de corupţia „celorlalţi“.
Este imposibil ca liderii PDL-ului să perceapă ascensiunea politică ridicolă a fiicei preşedintelui pînă în Parlamentul European ca fiind meritată. Totuşi, atît Cristian Preda, Monica Macovei, Blaga, Boc sau Mihai-Răzvan Ungureanu au grijă fie să tacă, fie să sprijine nepotismul prezidenţial.
La fel de remarcabilă este şi ascensiunea Dacianei Sârbu care, în timpul în care tatăl ei era ministru în Guvernul Năstase, a avut parte de o explozie a carierei pînă în funcţia de secretar de stat. Nici Miron Mitrea, Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc, Adrian Năstase şi nici grupul de la Cluj nu au avut vreo reacţie.
Poziţiile neruşinat de bine plătite din comitetele directoare ale diverselor companii de stat au fost, în bună parte, ocupate de politicieni sau rude care, adesea, nu au nici o legătură cu activitatea acestor companii. Cazul domnului Bogdan Olteanu, fost preşedinte al Camerei Deputaţilor şi apoi numit vice-guvernator al BNR-ului, rămîne strident.
Discuţiile despre nepotism sînt rare în sînul clasei politice şi al intelectualităţii româneşti. Un număr important al elitelor politice şi intelectuale pot fi acuzate de nepotism. Nepotismul este prezent, în fapt, peste tot în societatea românească şi reprezintă un factor important care favorizează răspîndirea şi acceptarea corupţiei.
Un număr important de jurnalişti şi intelectuali au o influenţă semnificativă asupra politicii româneşti. Aceştia nu ezită să emită zilnic judecăţi de valoare dure şi indiscutabile despre societatea românească şi, în special, despre corupţia clasei politice. Marea lor majoritate sînt plătiţi de oameni mult mai corupţi decît cei pe care îi înfierează zilnic în ziare sau la televizor. Adesea, ziarele sau televiziunile unde aceştia predică o etică şi moralitate absolută a elitelor nu au nici o problemă în a primi bani de reclamă de la firme dubioase, în a promova prostituţia mascată, băuturi alcoolice sau alimente profund nesănătoase.
Havel scria că intelectualii ar trebui să prevadă şi să discute diversele ameninţări, orori sau catastrofe, iar politicianul ar trebui să îi asculte, să se gîndească la cum ar putea acestea să fie evitate şi să acţioneze în consecinţă. În acest moment, rolurile în societate sînt aproape inversate: intelectualii şi jurnaliştii caută soluţii politice, iar politicienii sînt preocupaţi în a discuta ameninţările şi ororile datorate adversarilor lor politici. Partea de acţiune este elegant ignorată de toată lumea.
Aceeaşi atitudine apare şi la cetăţeanul român care, teoretic, ar trebui să pună presiune pentru îmbunătăţirea sistemului democratic. Cetăţenii par să fie mult mai interesaţi de mita electorală decît de păstrarea democraţiei.
Există tendinţa absolut normală de a ne aplica standarde diferite, nouă şi apropiaţilor noştri (care să ne justifice imaginea bună sau foarte bună pe care o avem faţă de noi înşine), şi standarde mult mai dure, celorlalţi. În condiţii de stres, exagerarea lucrurilor pozitive (la noi) şi a celor negative (la adversar/inamic/oponent) duce la dispariţia dialogului şi la înlocuirea acestuia cu insulte. Experienţa personală, în general interpretată emoţional, şi nu logic, înlocuieşte argumentarea raţională. Emoţiile alimentează scandalurile care, la rîndul lor, cresc agresivitatea şi reacţiile impulsive – adesea distructive. Construcţia unor paradigme imaginare dihotomice, în care „noi“ sîntem cei buni, iar „ei“ sînt cei răi, este următorul pas şi calea sigură către paranoia colectivă.
Demonizarea şi autodemonizarea elitelor politice româneşti nu ajută la nimic în cazul de faţă, ci, din contră, intensifică spirala paranoică în care ne aflăm. Faptul că scandalul politic are cea mai mare audienţă în mass-media amplifică şi mai mult paranoia colectivă. Polarizarea şi partizanatul sînt urmări catastrofice care duc la accentuarea rupturii sociale. Poziţionarea intelectualilor neutri de o parte sau de alta a unei baricade imaginare, din dorinţa de a evita „răul mai mare“, este un rezultat nefast, dar logic.
Tratamentele în cazul paranoiei, fie ea individuală sau colectivă, au rezultate foarte proaste, în special pentru că paranoicii refuză în general tratamentul.
Ca şi în cazul democraţiei, eliminarea corupţiei este o luptă continuă care trebuie „împinsă“ de jos în sus. Atîta timp cît cetăţeanul român se plînge de corupţia sistemului, dar continuă să dea şpăgi şi caută să găsească „scurtături“ pentru a obţine ceea ce are nevoie, lucrurile nu se vor schimba.
Există sute de exemple practice care să inspire soluţii.
Politicienii marcanţi ar trebui încurajaţi să îşi recunoască public greşelile şi să fie sprijiniţi în a crea un sistem care să elimine posibilitatea repetărilor aceloraşi greşeli pe care ei înşişi le-au făcut. Atît Ponta, Geoană, cît şi Băsescu au dat de înţeles de cîteva ori că ar fi dispuşi să o facă. Stabilirea unor norme legale clare care să prevină nepotismul/clanurile politice trebuie încurajată de societatea civilă. Renunţarea la discursul apocaliptic ar fi şi ea de ajutor, în ciuda scăderilor de audienţă.
România a făcut progrese mari în ultimii 20 de ani. Un fost prim-ministru este în închisoare pentru corupţie. Instituţiile statului au rămas cît de cît funcţionale, în ciuda unei veri deosebit de tensionate. Sîntem parte a Uniunii Europene şi o ţară cu un nivel mult mai bun de trai decît majoritatea statelor lumii. E clar că putem să ne rezolvăm problemele şi că avem susţinere externă pentru a o face. Singurul lucru care pare că ne lipseşte este motivaţia de a ne trata paranoia noastră colectivă.
Valeriu Nicolae este fondator şi preşedinte al Policy Center for Roma and Minorities.