Talentele & dilemele unor artişti

9 ianuarie 2013   Tema săptămînii

- dialog cu Silviu GHERMAN şi Mitoş MICLEUŞANU -

Fiecare a publicat pînă acum cîte trei cărţi de proză (cele mai recente au apărut anul trecut); amîndoi faceţi muzică; scrieţi, regizaţi şi jucaţi în sketch-uri satirice postate pe Internet; tu, Mitoş, mai şi pictezi, faci grafică, fotografiezi… De ce atîtea?

Silviu Gherman: Pentru că n-am stare altfel. Mai încolo o să fac şi eu pictură (am mai făcut, mă pricep), dar deocamdată mă concentrez pe scris şi pe video. Muzică fac la lucru, cînd am timp, ca să-mi scadă tensiunea. Ai mei au vîndut o casă, aşa că de Crăciun mi-am luat DSLR, computer şi scule audio. Anul viitor vreau să fac filme profi. Într-o vreme mă gîndeam că exagerez şi că fac prea multe chestii, aşa că m-am concentrat mult timp numai pe actorie. Eram student la UNATC. A fost o prostie. Nu m-am născut să fac o singură chestie. Atîta vreme cît am disperarea asta în mine, o să mă rup în zece bucăţi şi o să fiu fericit. Visul meu e să am un atelier suficient de dotat în care să fac de toate.

Mitoş Micleuşanu: Cred că este o „preafericită patologie“ să ai acces la mai multe zone artistice într-o viaţă. Dacă nu ai posibilitatea de a călători prin lume, poţi călători printre domenii artistice, fără cheltuieli masive. Eu m-am împăcat cu multipla senzaţie de a fi ba cineva, ba nimeni, ba altcineva... În mintea mea coexistă trei caractere. Un soi de ateu nihilist şi pragmatic, un creştin naiv şi superstiţios şi un schizoid cu porniri psihotice. Am clarificat aceste chestiuni în timp, nu sînt stări care se succed, sînt caractere care coexistă. Şi să ne ajute Infinitul să gestionăm întunericul din noi.

De fapt, cum vă definiţi voi ca artişti?

S. G.: Orice prostie pe care o fac mi se pare că e obligatorie. Mă gîndesc foarte mult înainte să scot un produs culturalo-mediatic şi nu sînt descurajat dacă e un eşec. Îmbunătăţesc la următorul. Am foarte multă treabă de făcut şi trebuie neapărat s-o fac. Scrisul e o activitate constantă, dar acum sînt fixat pe comedie. Vreau să duc umorul românesc pe culmi nebănuite. Am şi o teorie cu privire la umor, o s-o spun altădată. Nu pot sublinia îndeajuns importanţa umorului de calitate. Oamenii ar trebui să cunoască mai des un Louis C.K., un David Mitchell, un Robert Webb, un Ricky Gervais, un Vic & Bob, un Larry David, un Trey Parker, un Matt Stone, un Hans Teeuwen.

M. M.: Nu-mi place nici reducţionismul, nici determinismul. Vreau să cred că sînt corect din punct de vedere uman şi incorect din punct de vedere politic. Uneori percep „corectitudinea politică“ drept o anestezie precaută urmată de un genocid bine direcţionat. Un grup de cobai mai inteligenţi fac experimente pe cobai mai proşti. Evident, sub atenta supraveghere a unor cobai şi mai inteligenţi, care, la rîndul lor, dar fără să ştie, sînt puşi la treabă de un cobai gravitaţional incomprehensibil. Restul sînt artificii. Oferte, pachete, bonusuri, reduceri, mai ales de personal. Comedia nu e neagră deloc. E transparentă. Ca o vitrină atît de curată şi fără abţibilduri, încît îţi spargi faţa în ea. De fapt, pretenţiile noastre ne-au luat-o de mult înainte, ele nu au nevoie de combustibil ca să fugă departe, într-un „viitor mai bun“. Iar prezentul rămîne ca o tîrfă abandonată în ploaie. Normal că ne urăşte, acest prezent al nostru, permanent în prag de orgasm, dar niciodată finalizat. Mai putem vorbi despre cum ne definim ca artişti? Nu cred.

Cum vă cîştigaţi existenţa? Faceţi şi bani din „talentele“ voastre?

S. G.: Eu sînt corporatist. Meseria pe care o fac n-are nici o legătură cu mine şi nici nu-mi asigură un trai foarte comod, dar mă descurc. Mănînc la cantină, e curat la birou. Nu ne dau prime de Crăciun.

M. M.: Lucrez la o televiziune din Chişinău. Trimit nişte materiale video satirice: „Leacuri pentru neamuri“. Pot fi urmărite pe jurnaltv.md la secţiunea Emisiuni. De fapt, este singurul produs care mă salvează de „apăsătoarea culpă“ de a fi plecat din oraşul meu de suflet, Chişinău. Acolo am crescut, acolo m-am format. La Cluj am început cizelarea care continuă aici, la Bucureşti. Ce fel de cizelare, mai ales la Bucureşti? ar întreba unii. Exact, asta mă întreb şi eu... Fiindcă am depăşit de mult „miopia turistului“. Văd dedesubturile ca în palmă, dar, spre deosebire de unii, nu simt nici un fel de scîrbă sau sictir, fiindcă vin dintr-o zonă cu substrat mai apăsător. Şi sînt mai din topor. Iată şi rima. Dacă aş comunica sincer pînă la schelet, aş deveni insuportabil de la prima propoziţie, dar am deprins un pic de conduită şi par civilizat. În fine, românul se plînge mai mult din inerţie şi are grave probleme cu intuiţia, fiindcă alegerile pe care le face populaţia matură a aceste ţări sînt incredibil de greşite. Nu-mi vine să cred cît de obosită mental este generaţia înaintată. Iar din urmă venim noi, tineretul sedentar, cablat şi schizoid. Oare cum va arăta lumea condusă de oameni dependenţi de net? Oricum, sîntem un popor spectaculos de somnoros! O fi din cauza imnului? Doar palmele ne mai pot trezi, fiindcă avem obrazul foarte gros şi insensibil deja. Am făcut bătătură de la batjocura celor care ne calcă pe feţe ca să prindă un locşor sus. Iar noi, scriitorii, artiştii, poate n-ar trebui să tot evadăm din cotidian ca să ne protejăm tenul.

Este România un loc bun să creezi?

S. G.: Eu cred că românii n-au umor. Am făcut odată o glumă foarte bună unui om prost de pe stradă şi pur şi simplu n-a rîs. Din acest motiv călătoresc la Londra şi New York, unde, pe lîngă umorul de o factură superioară, pînă şi cocktailurile sînt mai gustoase. În 2014, dacă mă ajută Dumnezeu, îmi cumpăr casă în Japonia.

M. M.: E un loc foarte bun, asta nu înţeleg unii „băştinaşi sictiriţi“. În general, sictirul vine de la o lipsă de viziune, de la un fel de miopie spirituală. Adică, e mai uşor să-mi proiectez defectele personale spre exterior, spre cei din jur, decît să-mi asum frontal că fac parte din gaşca celor care doar latră şi nu fac nimic. Ce simplu e să arăţi la cineva cu degetul şi să spui că e dobitoc sau incompetent! Dar ce greu e să faci acelaşi lucru în oglindă! România, din punctul meu de vedere, este un domeniu extrem de fertil pentru activităţi artistice, dar lenea e cucoană mare şi pierdem prea mult timp aşteptînd vremuri mai bune, resurse, sponsori, promovare. Şi cînd le vom avea, vom fi bătrîni şi sictiriţi. Asta e tragedia românului, veşnica amînare!

Voi cu ce mijloace vă promovaţi?

S. G.: Facebook. Nu suport Twitter. Mai şi strig pe geam cînd fac ceva interesant. O să-mi fac site anul acesta, să-mi centralizez toate producţiile. Sper să-mi pot plăti chiria cu el.

M. M.: Internet. Dependent. Sevraj sistematizat... Sincer, mă protejez, fiindcă succesul excesiv dăunează grav creativităţii şi mai ales intimităţii. Mă feresc să apar prea des în lume, fiindcă mi se dizolvă atenţia şi conţinutul. Cred că datoria artistului este să-şi expună lucrarea, nu figura. Şi artiştii noştri din politică la fel... Lucrarea! Eu cred într-un demers firesc, formare treptată, muncită cu atenţie, în timp şi fără bliţuri. Promovarea, publicitatea, în majoritatea cazurilor funcţionează ca o seră, de unde ne vin nouă roşiile fără gust.

Ce alţi artişti români (din orice alt domeniu) credeţi că merită mai multă atenţie?

S. G.: Sînt mulţi, dar în mod deosebit îmi place Toni Mesteacăn din Ocolişu de Sus. Face sintetizatoare tradiţionale româneşti. Mai e şi Cristi Puiu.

M. M.: În afară de Hruşcă, care e pe cale să devină Logo-ul ICR-ului? E complicat, tre’ să fac o listă mare! Şi tot voi uita pe cineva... Cred că fiecare are exact acea doză de atenţie care îl ajută să fie ce este şi să facă ce face. Evident, ne putem imagina că, dacă am avea bani şi faimă, vai! cum s-ar îmbunătăţi calitatea lucrărilor noastre! N-aş băga mîna în foc. Un prieten de-al meu, pictor, mi-a spus odată: „Mi-e frică să cîştig o sumă prea mare de bani, spre exemplu la Loto, fiindcă nu m-aş mai ţine de treabă! Poate m-aş apuca să călătoresc, să cheltuiesc banii şi aş amîna pictatul, cine ştie cît...“ De fapt, niciodată nu vom avea atenţia pe care ne-o dorim, iar cînd ni se acordă prea multă atenţie, devenim fiţoşi, ne ascundem, facem alergie la bliţuri. Şi clar, ne loveşte nostalgia vremurilor cînd ne plimbam pe stradă fără să fim recunoscuţi la tot pasul. Omul e un animal nesătul de bani, de atenţie şi faimă. Cînd spun „Nu vreau bani, nu vreau atenţie, nu vreau faimă!“, o spun ca să ne protejăm/mă protejez, ca să dau bine, să par onest, modest, echilibrat. Nu există oameni echilibraţi, doar oameni care imită un echilibru sau altul. Fiinţa umană presupune un dezechilibru ontologic. Societatea e în dezechilibru permanent fiindcă e structurată de oameni. Unii trag la dreapta, alţii la stînga, şi aşa ne sfîrtecăm între noi, cu zîmbete pe buzele mînjite ba de frişcă, ba de sînge. Mulţumesc pentru atenţie!

a consemnat Marius Chivu

Citiţi aici recenzia noului roman al lui Silviu Gherman.

Foto: Cristian Vasile, Mitoş Micleuşanu

Mai multe