E suficient să citim, nu e important suportul lecturii
text în dialog cu Sever Voinescu
Ce-mi place la cei care fac pledoarie pentru cititul pe hîrtie este pasiunea lor pentru carte, finețea (lucru tot mai rar azi) de a se bucura de foșnetul paginilor, de mirosul de cerneală proaspătă, de tabieturile lecturii, adunate în practicile umane de la Renaștere încoace. Ar vrea ca lumea aceasta să nu dispară, căci, odată cu ea, ar dispărea nu doar comportamente și practici culturale, ci și un anumit stil al umanității așa-cum-o-știm.
Ce nu-mi place la ei – iar „nu-mi place“ e o formulă pe care o folosesc doar pentru simetria cu paragraful de mai sus, altminteri e un pic cam tare – este că, în focul pledoariei lor menite să ne mențină într-un bun conservatorism, ajung de fapt să spună că problema lor este nu pe ce suport material se citește, ci ce anume se citește. În fapt, cei mai mulți dintre ei sînt nemulțumiți că nu se mai citește ce citeau ei, că, odată cu schimbarea suporturilor de lectură, se schimbă – a se citi se pervertesc – și gusturile, se strică lumea, oamenii uită de Dostoievski și de Kafka și ajung să citească tot felul de prostii. Iar viteza de difuzare/circulație a textelor pe care o au device-urile electronice de azi conduce automat la răspîndirea prostiilor, vulgarităților, aiurelilor etc.
Ce-mi place la adepții cititului pe device-uri electronice (laptop, tabletă, Kindle și ce-o mai apărea) este capacitatea lor de adaptare: denotă o anume încredere în cunoaștere și un optimism social. Ce nu mi place la ei e un soi de progresism grăbit, dublat de-o repede-uitare a trecutului: sînt gata să se declare (e și-un pic de fandoseală snoabă pe-aici?) cititori exclusiv pe device-uri, să spună că nu mai merită să cumperi ziare și reviste, ba chiar nici cărți, din moment ce „găsești tot ce vrei pe net“. (Cu condiția să știi ce vrei, aș adăuga, nu fără puțină maliție.)
Ce-mi place și la unii, și la ceilalți este că citesc. Ce nu-mi place nici la unii, nici la ceilalți e – cînd apare – convingerea că situațiunea se rezolvă prin „ori-ori“: trebuie făcută o opțiune între cele două variante, căci există deja două „tabere“. Nu, nu e nevoie să optăm definitiv, deocamdată. Și poate nici în viitor.
Cînd Gutenberg a inventat tiparul, au existat temeri asemănătoare: că, din cauza răspîndirii necontrolate a textelor tipărite, cultura scrisă va muri. Ori se va „vulgariza“, pentru că va intra pe mîinile cui nu trebuie. Traducerea Bibliei în limbile „vulgare“ a fost stimulată de răspîndirea tehnologiei tiparului, dar a fost însoțită de o întreagă producție de literatură distractivă, lejeră, dezvoltată mult mai rapid decît cărțile serioase, științifice și literare. Unii s-au temut, atunci, că ușurința de a tipări cărți va distruge viața intelectuală. Nu s-a întîmplat așa.
Computerele, tabletele și toate celelalte mașinării de astăzi sînt – ca și presa de tipărit a lui Gutenberg – niște tehnologii. Diferă viteza cu care este difuzat astăzi, în rețea, orice fel de conținut (inclusiv texte, sub orice formă – de la cele 140 de semne pe Twitter la cărți). Iar această viteză colosală cu care se produc și se distribuie textele sperie. Dar tot colosală li se părea și cărturarilor de-acum 500 de ani rapiditatea cu care se tipăreau cărțile față de munca de ani întregi a unui călugăr dintr-un scriptorium pentru a duce la bun sfîrșit copierea unui manuscris. E forțată comparația? Mai încerc, atunci. Lumea de azi se plînge că Internetul e plin de prostii (ba se plîngea chiar și lumea de pînă mai ieri, nemulțumită de ziarele populare pline de bîrfe și scandaluri, de mulțimea de cărți erotice ori scandaloase). Clay Shirky – care predă la New York University și e un notoriu specialist în noile tehnologii – observă însă, pe bună dreptate, că literatura distractivă, de evaziune, de scandal a fost anterioară apariției revistelor culturale și științifice, și mult mai extinsă cantitativ. Încă din secolele XVII-XVIII există o bogată literatură „de colportaj“, pur și simplu proastă, dar mult gustată de publicul burghez în formare, de negustori și orășeni de tot felul care se alfabetizaseră și nu-și exersau abilitățile de lectură pe scrierile lui Voltaire ori Diderot. Presa a fost și ea, la început, populară (adică plină de bîrfe și chestii senzaționale) și abia apoi a devenit quality (cum se zice în jargonul jurnalistic romglez de azi).
Ce-ar fi trebuit să facă oamenii de-acum cîteva secole? Să refuze cititul în variantă tipărită de dragul manuscrisului cu enluminures? Sigur, era posibil, dar numai pentru cîțiva. Noua tehnologie – tiparul – a permis accesul la lectură al unui număr cît mai mare de oameni. A răspîndit cunoașterea. Dar mă opresc din scris banalități și adaug, pentru a încheia seria de comparații, că asta se întîmplă, în esență, și azi: se schimbă suportul lecturii. În locul obiectului care se trage din lumea romană, din volumen (căci înainte de el se scria/citea pe foi de papirus, plăcuțe de ceară, suluri din piele de vițel etc.), au apărut alte obiecte: tabletă, laptop, „dispozitive de citit“ (pentru care încă n-avem nici cuvinte potrivite). Pe ele putem citi orice, inclusiv ceea ce ne-am obișnuit să numim cărți. Dar, de fapt, noi nu citim cărți, pentru simplul motiv că autorii nu scriu cărți, după cum arată doi distinși savanți: „Autorii nu scriu cărți: ei scriu texte care devin obiecte scrise – scrise de mînă, gravate, tipărite și, astăzi, informatizate – manevrate în maniere diferite de cititori în carne și oase ale căror modalități de lectură variază în funcție de timp, de loc, de context“ (Guglielmo Cavallo, Roger Chartier, Storia della lettura, Bari, Laterza, 1995). Carevasăzică, așa cum cititorul renascentist, beneficiar al apariției volumului in octavo (primele cărți „de buzunar“ au fost tipărite la Veneția de Aldo Manuzio și erau ediții din clasicii latini și greci), își lua cartea în mînă și mergea oriunde pentru a citi, tot așa „tineretul din ziua de azi“ își ia tableta și merge pe plajă în același scop nobil. Și nu i obligatoriu ca pe tabletă să citească „lejerități“, cum prea des presupun unii intelectuali potrivnici Internetului (dar care se uită mult la televizor). Nu. Pot citi orice. Și chiar o fac. Cantitativ, astăzi se citește mai mult decît oricînd (fapt explicabil, istoric, și prin creșterea accesului la educație la nivel global). Un raport realizat în 2009 de National Endowment for the Arts (Reading on the Rise. A New Chapter in American Literacy) arăta că, pentru prima dată în ultimii 25 de ani, numărul adulților americani cititori de literatură a crescut de la 42% la 50%, iar explicația era creșterea accesului la Internet. După ce, la început, tinerii se lăsaseră furați mai degrabă de distracțiile oferite de Internet, mulți dintre ei descoperiseră, datorită lui, literatura. „Rețeaua devine un aliat al lui Proust și Tolstoi“, comenta atunci Tullio de Mauro, un mare filolog italian.
Prin urmare, laptop-ul și tableta atrag către lectură noi cititori. Inclusiv către lectura literară. Schimbă ele practicile de lectură? Cu siguranță. Dar tot așa s-a întîmplat și cu tiparul, despre care Marshall McLuhan și alții au spus că a introdus dimensiunea „individualistă“ a lecturii (căci pînă atunci se citea în grupuri și comunități, mai ales în mînăstiri, dar nu numai). Asta cred că regretă cei care pledează pentru cititul cărților tipărite: actul solitar al contemplării și aprofundării textului citit, experiența adîncirii în carte, care e una existențială, nu doar o simplă „practică culturală“. Pe ecranul computerului e altceva, de acord. Nicholas Carr – un autor care nu e cîtuși de puțin un adversar al noilor tehnologii – citează studii făcute de neurologi care arată că din cauza Internetului și a computerului devenim superficiali, ne pierdem tocmai capacitatea de contemplare și de reflecție (într-un articol celebru, „Is Google Making Us Stupid?“, extins într-o carte tradusă și în românește la Editura Publica: Superficialii. Efectele Internetului asupra creierului uman). Dar era vorba mai ales despre Internet. Cum e cu cititul pe tabletă și ce efecte are el – om vedea. Trebuie să așteptăm niște studii serioase, comparative, despre cum e să citești, bunăoară, Război și pace pe hîrtie sau pe Kindle.
Ce se va întîmpla, în aceste condiții, cu cartea tipărită? Probabil că nimic dramatic. Umberto Eco (în Nu sperați că veți scăpa de cărți) explica de ce cartea nu va dispărea: printre altele, pentru că are o formă desăvîrșită, care n-a avut de ce să fie „perfecționată“ de peste două mii de ani. Nu-l putem contrazice. Chiar și tableta – aș adăuga – reprezintă un triumf al paginii de carte tipărite: îi imită, de fapt, morfologia. Iar device-urile noi oferă chiar și satisfacția de a „da paginile“ ca și pînă acum, cu un deget alunecînd pe colțul din dreapta jos. Oricum, după cîțiva ani de euforie tehnologică (acum ceva timp, Amazon anunța că a vîndut mai multe cărți electronice decît tipărite, dar era mai degrabă o mișcare de marketing), lucrurile par să se regleze de la sine: cele două categorii par să-și fi echilibrat vînzările în diverse țări.
Prin urmare – că aici voiam, de fapt, să ajung – nu avem o problemă de „ori-ori“. Cititul pe hîrtie sau pe device-uri nu sînt în opoziție decît dacă ajungem la finețuri, la nuanțe, la efecte subtile asupra creierului uman. Cum nu toată lumea e capabilă să ajungă la finețuri și nuanțe, nu văd de ce am pleda neapărat pentru cititul (în masă) pe hîrtie tipărită. Mai bine pledăm pur și simplu pentru citit. Căci în timp ce noi, cititorii, ne batem în pledoarii, dușmanul cel mare al tuturor (și mai ales al necititorilor) continuă să fie nu Internetul, nu laptop-ul, nu tableta, ci televizorul.