Critica publică în online: virtuți și vicii

Care este scopul? De ce, în definitiv, vrei să îi atragi cuiva atenția că a greșit? Cui servește? Ce reacție speri să obții cînd îi scrii cuiva public, în social media, că a încălcat anumite norme de conduită sau norme morale? Este o persoană publică? Este o companie? Contează statutul? Relațiile de putere au vreun rost, respectiv diferențele de putere dintre cel care atrage atenția și cel căruia i se spune public că a greșit? Contează dreptatea socială sau că persoana sau grupul vizate de mesajul criticat se confruntă deja cu marginalizare, vulnerabilitate socio-economică sau de altă natură? Care sînt limitele și ce le face necesare în demersul acesta de a trage public pe cineva la răspundere? Cum te asiguri că există proporționalitate între subiectul criticii și reacția colectivă și sancțiune? Poți face asta în social media? Critica publică exprimată pe platformele de socializare are și virtuți, și vicii, și ridică o serie de întrebări pe care nu le-am epuizat defel prin înșiruirea anterioară.  

Social media ne permit să participăm public în comunicare, utilizatorii creează conținut, îl dau mai departe, fie că este vorba despre text, fotografie, video. Platformele social media sînt conduse de corporații, dar au în același timp și trăsăturile unui forum public. Sînt mai accesibile decît media tradiționale, oferă spațiu de comunicare unui număr mare de oameni, din cauza sau datorită (să aleagă cititorii) numărului mare de utilizatori, platformele de social media s-au transformat într-un spațiu care modelează atitudini publice și unde circulă sau sînt diseminate idei variate. Normele de responsabilitate sînt o provocare în acest spațiu. Natura impersonală a interacțiunilor are și un efect dezinhibator din punct de vedere psihologic, mai ales acolo unde comentariile se pot face sub acoperirea identității sau prin utilizarea unor conturi false. Desigur, și corporațiile care administrează aceste platforme au contribuția lor în crearea unui ecosistem digital mai compatibil cu mesaje și acțiuni democratice sau iliberale.

Nici nu idealizez, nici nu demonizez aceste spații. Tehnologiile digitale pot fi utilizate în forme variate, cu intenții diferite, pot deschide sau închide un dialog, pot să crească dorința de a participa în anumite sfere publice sau să te împingă să te retragi departe de lumea dezlănțuită.    

Variațiuni ale criticii publice au funcționat ca instrument folosit de persoanele marginalizate și de aliații lor ca să dezvăluie diferite tipuri de nedreptăți și să ceară reforme. Practica aceasta care presupune confruntare directă a inegalității a fost și este utilizată inclusiv în diferite mișcări sociale. Să ceri respectarea anumitor valori morale și o sancțiune informală nu e ceva de dată recentă. În prezent, critica publică se referă la confruntarea unor indivizi diferiți sau chiar a unor companii ori brand-uri prin intermediul social media. Gîndită astfel, pare să fie o practică destul de simplă: cineva face ceva considerat greșit, oamenii îi atrag atenția că a greșit, persoana respectivă evită acel comportament. 

În realitate, nu este așa, rolul reparatoriu e mai dificil de performat. Iar cine are cont pe Facebook, de exemplu, sau pe Twitter știe asta foarte bine. Criticii publice îi sînt atribuite conotații diferite de către stînga sau dreapta sau este înțeleasă diferit de liberali și de conservatori. Pentru liberali reprezintă o formă de responsabilizare publică, pe cînd conservatorii cred că limitează libertatea de exprimare. Tușele pe care tocmai le-am trasat sînt generale, la fel și noțiunile de „dreapta” și de „stînga”, „liberal” și „conservator”. Ceea ce vreau să subliniez este că există poziționări politice diferite față de acest tip de critică publică din mediul online. 

Am văzut ce rol important au avut accesul și participarea în social media pentru denunțarea abuzurilor sexuale în cadrul mișcării #metoo. Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen. Am scris recent pe larg, pe www.filmsinframe.com [filmsinframe.com/ro/editorial/depp-vs-heard-intre-cyberpolitica-si-cyberbullying-comercializare-si-supraveghere-digitala] și în Dilema veche [dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/metoo-din-nou-tot-despre-putere-recunoastere-640540.html].

Responsabilizare sau rușinare?

Proporționalitatea și responsabilitatea sînt două principii importante în formularea unei critici publice. Intenția din spatele unui mesaj, forma acestuia, nu doar conținutul, au rolul lor, așa cum voi puncta. Numărul limitat de semne nu îmi permite să dezvolt o linie de argumentare exhaustivă, la fel caracterul publicației – în definitiv, nu este o revistă științifică.  

Ideal ar fi să atragi atenția cuiva public în așa fel încît instrumentul acesta de responsabilizare să permită schimbare socială, să provoace statu quo-ul sexist, clasist, rasist, homofob, să atragi atenția asupra unor practici discriminatorii. Natura descentralizată a acestui tip de critică reflectă valori care nu sînt musai ale „elitelor”. Scopul să fie mai mult decît rușinarea publică și atît. În opinia mea, e nevoie de mai mult decît un tag pe Facebook sau un tweet. Poate sînt necesare, dar nu suficiente. 

Grija mea vine tocmai de aici, din nevoia de a înțelege limitele acestui tip de critică în relație cu schimbarea socială. Cel mai adesea, exprimarea unei critici pe o platformă online implică și costuri de timp și emoționale. Să atragi cuiva atenția în mediul online are, desigur, și limite în raport cu schimbarea socială. Nedreptatea socială, inegalitatea, marginalizarea, prejudecățile, stereotipurile nu pot fi adresate doar online, oricît ar părea de accesibil acest spațiu. E nevoie de mai mult de atît. Desigur că pentru a trece de activismul online sau de un tip de performance digital este nevoie și de reacții, de bună-credință și de acțiuni din partea celor numiți și criticați în mesajele publice. În același timp, cînd mesajul public vizează un individ sau comportamentul acestuia, critica online poate oricînd să degenereze în atac la persoană, în violență exercitată asupra persoanelor din proximitatea celui numit în postările publice, asupra familiei. Așadar, critica publică online poate avea beneficii, nu le are mereu.

Din punct de vedere etic, pornind de la responsabilitatea pe care o avem cînd scriem un comentariu în mediul online, e important să ne întrebăm care sînt motivele noastre atunci cînd criticăm public pe cineva, care ar putea fi posibilele consecințe. Cum aș putea să critic pe cineva în așa fel încît efectul să nu fie mai multă toxicitate, mai multă neînțelegere și antagonizare? Criticăm pentru responsabilizare sau pentru rușinare publică? Sau atragem public atenția pentru a schimba anumite interdicții care dezvantajează, ba chiar încalcă drepturile unor persoane, de exemplu confidențialitatea diagnosticului medical? 

Recent, un festival de muzică anunțase că nu primește oameni cu pastile fără rețetă. Doar că există dreptul la confidențialitatea diagnosticului. Li s-a atras atenția și pe Facebook. După mai multe sesizări, inclusiv ale ONG-urilor, organizatorii festivalului au solicitat autorităților să schimbe condițiile impuse participanților [https://www.libertatea.ro/stiri/electric-castle-renunta-la-conditia-de-a-intra-la-festival-cu-medicamente-doar-pe-reteta-dupa-ce-ong-urile-au-spus-ca-regula-incalca-drepturile-pacientului-4209500]. Critica publică online, să o numesc generic, poate să ducă mai rapid la schimbare și fiindcă o platformă, precum Facebook, permite răspîndirea unui mesaj. 

Contextul și nuanțele sînt importante. Puterea actanților, la fel. Dar dacă vorbim de o serie de acțiuni îndreptate împotriva unui politician? De exemplu, un primar acuzat de pornografie infantilă sau un alt primar care a întreținut relații sexuale cu minore traficate? Este justificată critica publică în spațiul online? Scopul este excluderea lui din partid, din politică, reducerea lui la tăcere, incapacitarea lui să mai exercite putere politică. Obiective serioase, nu glumă. Este greșit? În definitiv, intenția este clară: să arăți inadecvarea dintre acțiunile acestui ins și funcția publică pe care o ocupă. Ceri un „cancel” politic prin intermediul social media, nu e așa? Și o asumare politică a partidului din care face parte în condițiile în care partidul nu a știut ori nu i-a păsat. Nu aștepți potențiala sancționare de către electorat cînd au loc alegerile.  

Contează nu doar ce se spune, ci și cum se spune. Nu e nimic nou, și în interacțiunile în afara mediului online știm că asertivitatea în comunicare are beneficii, că e important să comunici în așa fel încît mesajul tău să ajungă la destinatar. Revenind în lumea digitală. Mai facem diferența între eticheta pusă unei persoane și comportamentul, faptele sale? Comportamentul poate fi un efect al unor probleme sistemice. Dacă individul este criticat, ce faci cu fenomenul, cu faptul că o serie de cauze sistemice pot alimenta rasismul, sexismul, homofobia, clasismul? În același timp, cît de mult poți să disociezi un individ de faptele sale? Ce faci cu responsabilitatea individuală pentru modul în care a participat la construirea unor narațiuni discriminatorii despre gen, rasă, clasă ș.a.? 

O serie de întrebări cărora multe discipline, cîmpuri științifice – de pildă, filosofia, etica, științele politice, studiile de gen și cele feministe, științele comunicării – le-au oferit răspunsuri sînt antrenate și în această discuție despre critica publică online. Semnalarea publică a greșelilor, a opiniilor care încalcă anumite standarde morale se face și ținînd cont de anumite criterii ori considerente de ordin etic, de responsabilitate individuală față de ecosistemul online și sănătatea sau toxicitatea acestuia, de proporționalitate. 

Nu sînt o mare amatoare a liniilor de argumentare care damnează sau idealizează critica publică online ori ceea ce pot oferi tehnologiile digitale cînd vrei să le utilizezi pentru întărirea unor norme, a unor standarde morale – de dragul argumentării, haideți să pornim de la premisa că, de exemplu, critica rasismului și a seximului reflectă aceste standarde morale care ne permit o bună conviețuire în societate. Doza zilnică de realism îmi spune că acest instrument al criticii publice online va rămîne aici. Cred că este mai rezonabil să mă întreb cum îl putem utiliza în așa fel încît să aibă mai multe virtuți decît vicii, un caracter reparatoriu, să preîntîmpine lezarea drepturilor, a demnității, să sprijine solidaritatea cu victimele abuzurilor, să crească susținerea pentru standarde morale precum cele tocmai amintite. 

Oana Băluță este conferențiar la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti.