Tigrul platanului
În interviul pe care doamna Diana Culescu i l-a acordat Cristinei Ștefan (numărul nr. 791 al Dilemei vechi, din 18-24 aprilie 2019) sînt cîteva afirmații cu care mă declar de acord. De fapt, aproape cu toate. Mai exact, tot ce spune doamna Culeanu acolo este corect, doar că platanul (ca specie) iese, reputațional vorbind, un pic jumulit, iar cu acest lucru eu, ca arborist, nu pot fi de acord.
Cam asta pare a fi ideea de bază (deși nu e): un arborist vrea s-o contrazică pe o peisagistă. Pentru cei care nu știu, raportul dintre cei doi este ca cel dintre un muncitor în construcții și un architect: primul fușărește munca celui de-al doilea. Ar fi, deci, firesc ca arboristul să se aibă cu peisagistul ca șoarecele cu pisica, numai că n practică nu e chiar așa, pentru că pe teren noi plîngem de dorul unui peisagist, și știți de ce? Pentru că atunci cînd nu un peisagist coordonează lucrarea, în locul lui ne alegem c-un băiat de la primărie, care habar n-are. „Cu verdele-n sus, băieți, cu verdele-n sus!“, cam atît știe omul primarului despre plantări (și despre arboristică, în general), iar noi trebuie să ne pierdem timpul să-i explicăm, băbește, alfabetul meseriei, ceea ce se poate și ceea nu se poate face, inclusiv din punct de vedere legal (nu vreți să știți de cîte ori am încălcat legea, scrîșnind din dinți, numai ca să primim odată semnătura de recepție a lucrării, să ne luăm banii și să plecăm acasă!). Are și doamna Culescu foarte mare dreptate într-o privință: la primărie ajung – prin alegeri libere! – niște „avioane“ de oameni, care nu se pricep la nimic, dar fac abuz de putere cu orice ocazie, iar pentru ei arboristul bun nu e cel care știe ce să facă cu copacul, ci acela care execută ca prostul absolut orice indicație prețioasă ce vine de la „șeful“. Cînd vedeți copaci schilodiți prin parcuri sau pe bulevarde, fiți siguri că acolo e mîna unor băieți simpli de la țară, aduși să „facă bani“ la oraș, pe banii contribuabililor și sub comanda oamenilor de încredere ai aleșilor locali. Degeaba îl certați pe cel cu drujba. E ca și cum ați trage în pianistul din Tombstone: face și el ce poate.
Unde vrea arboristul s-o contrazică pe peisagistă: platanul nu e un arbore atît de păcătos. Dac-ar fi, parizienii și londonezii n-ar avea grijă de platanii lor („istorici“!) ca de ochii din cap, pe bani grei – din care, recunosc, am avut și eu o foarte mică parte cît am lucrat acolo. Platanul are o grămadă de calități și este produsul unei îndelungate selecții artificiale (mă refer la hibridul Platanus hispanica, cel mai folosit), pe care n au condus-o nepricepuții, nu, nicidecum. E decorativ, e adaptabil, e rezistent, e ușor de format și nu te omoară cu polenul, ca alte specii. Dar, da, te omoară cu tigrul!
Tot luptîndu-mă în imaginație cu doamna Culeanu, n-am băgat de seamă că fetița mea îmi ieșise din raza vizuală; m-am ridicat sprinten de pe bancă, am căutat-o, am găsit-o la joacă la nisip, cu alți copii, am scuturat-o și-am luat-o acasă urlînd, că se făcuse ora de masă (ați recunoscut, desigur, o scenă cotidiană de prin Parcul IOR din București). Mă tot scărpinam pe drum, mai ales pe gambe, pe la șosete, dar se scărpina și ea; peste tot. Acasă, la băiță, nevastă-mea m-a făcut cu ou și cu oțet, după ce a tras bineînțeles o toană de plîns („Mălai-mare, tolomacule!“): într-adevăr, pielea fiică-mii era plină de bubițe roșii. Tigrul platanului își făcuse treaba.
Am basculat în cealaltă extremă („Jos platanii!“) cîteva zile, pînă mi-a trecut mîncărimea, apoi am mai citit o dată interviul. Doamna Diana Culeanu nu spune că platanul nu e bun, ci că prea mulți platani strică. Mai exact, că a planta numai platani (ca arbori urbani de înlocuire) este o eroare, la fel cum s-a dovedit eronată și preferința acordată teilor, în trecut. Bref, a oferi „monopol“ unei singure specii pentru un oraș mare nu este o idee bună, indiferent cît de performantă este acea specie în alte metropole (cu alte regimuri pluviale, de lumină și de îngheț, să nu uităm asta). De acord, tigrul platanului e genul de accident impredictibil, nimeni nu putea să prevadă că arborii tineri, cumpărați (scump!) din pepinierele Europei de Vest, vor favoriza această plagă. Dar dacă aia nu, aia nu, atunci ce să plantăm?
Frasinul și stejarul roșu sînt propunerile din interviu și dați-mi voie să fiu invidios pentru ele. Sînt propuneri-beton, propuneri-bronz, inatacabile; și credeți-mă că m am gîndit o grămadă la posibilele lor puncte slabe, ca să fac pe Gică-contra și să mă dau deștept, dar n-am găsit nimic. Singura chestie de care aș putea să m-agăț este o poveste pe care am auzit-o la Londra, cînd echipa mea a fost trimisă să doboare niște castani bătrîni, încă plini de viață, dintr-un cartier rezidențial. Noi, ca românii, am întrebat de ce să-i dăm jos, că doar nu-s uscați. Decidentul, un tree-officer foarte respectat, ne-a luat deoparte și ne-a spus că nici el nu este de acord cu măsura aceasta, dar că-i o „prevenție“ hotărîtă de Consiliu: cică prin alte cartiere ar fi fost un fel de epidemie de procese, intentate de maniaci care pretindeau despăgubiri pe motiv că le ar fi căzut castane-n cap cînd mergeau pe stradă. Consiliile acelor cartiere, zice-se, ar fi pierdut în instanță și ar fi trebuit să achite maniacilor sume consistente, așa că nimeni din Consiliul nostru n-avea chef să riște: toți castanii peste o anumită înălțime și care nu sînt pe lista de arbori ocrotiți – jos! Nouă ni s-a părut absurd, dar nu eram plătiți pentru păreri. I-am doborît pe toți, am sluțit o stradă întreagă, cu aspect chiar romantic. Păcat.
Chiar dacă accidentele impredictibile ca tigrul platanului sau castana castanului sînt… impredictibile, cîteva linii roșii se pot trage, în privința arboristicii urbane (desigur, fiecare urbe în parte are nevoie de propria ei politică arboristică, o rețetă universală nu merge). Eu m aș rezuma la trei astfel de linii roșii.
În primul rînd, ce să nu plantezi niciodată, sub nici un motiv (iar acolo unde este posibil, să eradichezi specia respectivă). Aici este vorba de speciile invazive, de la nou popularizata ambrozie (Fallopia japonica), care nu-i arbore, dar este mai invazivă ca toți arborii la un loc, pînă la mult detestații arțari americani, oțetari și plopi, pe care nu știu cum să-i ordonez altfel decît alfabetic, așa de mult îi urăsc. Iată-i și pe numele lor de catalog, ca să-i țineți minte, să rîdeți de ei și să le puneți poza la Colțul Rușinii: Acer negundo, Ailanthus altissima, Populus nigra italica.
În al doilea rînd, pentru că ai de unde alege (sînt zeci de specii de arbori urbani cultivați de generații în marile orașe, poate chiar o sută), să plantezi diferențiat, să plantezi de toate, că nu se știe care specie prinde mai bine și unde. Sigur, frasinul este excelent (ăsta chiar n-are defecte), stejarul roșu e o frumusețe, dar te mai poți gîndi și la sîmbovină (arborele-fanion al Lisabonei), la fagul roșu, cel cultivat în Bruxelles, la extraterestrul arbore-maimuță (Araucaria araucana), la mesteacănul asiatic, ba mie, unuia, nu mi-ar fi rușine nici cu ai noștri, din bătrîni: cireșul păsăresc, alunul turcesc, carpenul, scorușul. Vorba ceea: the more, the merrier!
În al treilea rînd, să gîndești pe termen lung. Arborii trăiesc mai mult decît oamenii. Ca primar speri să stai opt ani în scaun, dar pentru copac, mandatele tale nu înseamnă nimic. În primii zece ani după transplantare, un arbore de-abia se dezmeticește, e ca un copil de clasele primare, se deprinde cu doamna învățătoare (id est orașul lui, pentru că de-acum va fi al lui, pînă la moarte). Nu știu dacă există funcția de peisagist al orașului (ar trebui să existe), dar un astfel de om are nevoie de statutul patriarhului sau al magistraților SCOTUS, adică să rămînă în funcție pe viață – altfel, cum să-l tragi la răspundere pentru o politică arboristică greșită?! Dacă știe că azi taie, mîine plantează, poimîine se usucă ce-a plantat și răspoimîine e „rotit“ din funcție, cum să se simtă responsabil?
Un ultim gînd: copacii au mult mai multă răbdare decît oamenii. Sau, în cuvintele lui Roger Zelazny (tălmăcite de Mihai Dan Pavelescu): „Copacul are o personalitate proprie și exclusivă, deoarece este o ființă vie, iar ființele vii se schimbă mereu și există felurite căi în care vrea să se schimbe un copac. Un om zărește copacul, face extrapolări și extensii mentale ale celor văzute și se apucă să le îndeplinească. La rîndul său, copacul va face numai ceea ce poate face un copac; va rezista, cu prețul morții, la încercarea de a-l obliga să realizeze ceva ce nu poate, sau într-un timp mai scurt decît are el nevoie. Formarea unui copac este întotdeauna un compromis și întotdeauna o cooperare. Întotdeauna va exista o variație, exprimînd autorespectul: «Bine, fac ce vrei, dar o fac în felul meu». Iar pentru aceste variații, copacul va dori întotdeauna să i se prezinte o explicație clară și cel mai adesea îi va da omului de înțeles, aproape zîmbind, că el ar fi evitat toate acestea, dacă explicația ar fi fost mai bună. [Arboristica] este cea mai lentă sculptură din lume și, uneori, te întrebi cine pe cine sculptează“.
Foto: wikimedia commons