Opera de artă moşteneşte păcatele autorului?

13 februarie 2018   Societate

Pe fondul recentelor seisme sociale provocate de fenomenul #metoo și de procesul de denunț colectiv al abuzurilor la care sexul zis „tare“ a supus, prin recurs la prestigiu și faimă (în cazul celebrităților), un număr uriaș de femei, dar și datorită unor reevaluări în cheie feministă ale unor opere de artă, s-a reactualizat (și amplificat) în ultima vreme o veche dilemă care scînteia, dar nu începuse încă să ardă de-a binelea: în ce măsură creația unui artist moștenește păcatele acestuia? Un articol publicat recent în The Guardian problematizează încă din titlu acest aspect dificil de tranșat: Caravaggio a fost un bandit și un criminal, dar un artist eminent. Judecînd cazul său în cheie actuală, merită să-i mai girăm arta sau trebuie înfierat și scos din galerii? Articolul menționează și cazul artistului vizual american Chuck Close căruia, fiind acuzat de comportament abuziv față de femei, i s-a amînat pe termen nedefinit (sau, mai puțin eufemistic, i-a fost anulată) o expoziție la Washington’s National Gallery of Art. Cu alte cuvinte, omul a fost sancționat moral pentru faptele sale (și e posibil să fie tras la răspundere și penal), iar artistul, prin extensie, a suportat consecințele jumătății sale civile. O astfel de sentință de imoralitate merita/se impunea să se repercuteze și asupra prestigiului artistic al autorului sau fapta trebuie disociată de acest domeniu și amendată ca atare într-un context diferit?

Admit că acest tip de interogație a început să mă frămînte cu mult înainte ca actualele convulsii sociale să afecteze paradigma raportării la actul artistic (devenit tot mai mult, în contextul prezent, o reacție directă la societate și, implicit, la politică).

Mă declar un fan al lui Louis-Ferdinand Céline, marele reformator al literelor franceze al începutului de secol XX, care m-a cucerit cu Călătorie la capătul nopții, iar prin capodopera Moarte pe credit mi-a schimbat percepția asupra literaturii. I-am citit, sistematic, toată opera tradusă în română și am rămas un admirator al autorului, în pofida unor rezerve pe care le aveam față de personalitatea sa, așa cum răzbătea din textele de sorginte autobiografică. Mai precis, omul era un cicălitor insuportabil, un mizantrop paranoic și obsedat de mania persecuției. Dar, în pofida acestor minusuri, un mare autor și stilist literar. După cum se știe, personalitatea sa incomodă și o condamnabilă serie de pamflete cu caracter antisemit publicate pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial i-au atras anatema oficială a Franței și, pe lîngă viața chinuită, hăituită și plină de privațiuni pe care a avut-o medicul devenit scriitor, posteritatea l-a trecut în mare măsură la index și i-a eclipsat meritele literare indiscutabile.

Constatăm cu amărăciune, mult mai frecvent decît ne-am dori, că multe dintre modelele noastre cultural-artistice nu sînt tocmai etaloane morale. Unul dintre artiștii mei preferați, și totodată unul dintre cei mai importanți muzicieni ai secolului trecut, jazzman-ul Miles Davis, a fost în viața civilă ceea ce s-ar chema în termeni finuți o jigodie. Autobiografia sa onestă nu lasă loc de interpretări: o fire vicioasă, violentă, colerică și egoistă, care afișa mai mult interes față de droguri și alcool decît față de sentimentele celor din jur. Dar, totodată, muzicianul este autorul unei vaste opere străbătute de la un capăt la altul de duhul mistuitor al geniului. Nu e cazul să țin o pledoarie pentru meritele sale ca artist, e suficient să consultăm istoria muzicii sau să-i ascultăm oricare dintre numeroasele albume.

Roman Polanski a fost acuzat de viol și i-a fost pe urmă interzis accesul în SUA, motiv pentru care n-a putut fi prezent nici la ceremonia premiilor Oscar ca să și ridice distincția de Cel mai bun regizor pentru filmul Pianistul. Russell Crowe e un derbedeu agresiv, Brad Pitt își agrementa serile cu iarbă și alcool și, conform Angelinei Jolie, își neglija familia, Charles Mingus își bătea uneori și publicul, William Burroughs și-a împușcat, cică accidental, soția în cap în timpul unui joc de tip Wilhelm Tell, iar mai nou, Quentin Tarantino e acuzat de Uma Thurman că s-a comportat ca un decerebrat lipsit de scrupule care a umilit-o și i-a pus viața în pericol în timpul filmărilor pentru Kill Bill. Spectacolul Rosmersholm al controversatului regizor Andriy Zholdak a fost boicotat în cadrul ediției precedente a FNT, omul de teatru fiind acuzat că a lovit-o pe una dintre actrițe în pauza premierei spectacolului. Am prezentat pînă acum o listă foarte scurtă a pleiadei de artiști celebri al căror profil moral e maculat pe veci, dar a căror operă a stîrnit adulația multor admiratori. Conform opiniilor unei categorii de public, opera artistului e indisociabilă de persoana acestuia, astfel încît dacă respectivul (mai rar respectiva) are un comportament reprobabil, acesta nu trebuie legitimat și promovat pe plan instituțional și cultural. Cu alte cuvinte, dacă omul e o nulitate, la fel e și artistul, ceea ce la nivelul percepției emoționale pare un argument valid, dar din punct de vedere rațional e un paralogism.

Din punctul meu de vedere, acțiunile unei personalități artistice trebuie amendate conform gravității, atît din punct de vedere social, cît și juridic. Nu susțin imunitatea de care au beneficiat pînă acum numeroase celebrități doar datorită statului lor de persoane publice arhicunoscute. Nu cred că o celebritate, indiferent de valoarea artistică a acesteia, este mai presus de lege decît un funcționar anonim, un șomer sau oricare alt membru al societății. Dar sînt de părere că opera trebuie judecată separat și valorizată (sau nu) ca atare, indiferent de simpatiile sau antipatiile personale. Recunosc că nutresc o repulsie intensă față de vînătoare, coride și alte forme de agresiune față de animale, motiv pentru care nu rezonez deloc cu Hemingway, care era un mare pasionat al acestora. Peste ani și ani, s-ar putea ca aceste practici să fie discreditate într-atît încît cîștigătorul Nobelului pentru Literatură să fie desființat din acest motiv. Oprobriul ar viza exclusiv latura morală, nu de calitate intrinsecă a operei, dar anatemizarea ar avea aceeași valoare.

Nu am pretenția să epuizez subiectul într-un spațiu atît de restrîns, dar continui ideea începută mai devreme și finalizez spunînd că arta trebuie să rămînă o formă de expresie complet liberă, liberă pînă și de considerații de ordin moral. Firește, dacă prin conținutul ei se promovează atitudini nocive (e suficient să ne gîndim la marchizul de Sade ca să ne facem o idee), poate fi, tot moralmente, amendată. Dar dacă biografia autorului devine un vector de valorizare a calității operei sale, e semn că sensul și natura artei sînt deturnate într-un mod regretabil. Firește, vorbesc pur teoretic. Decidentul rămîne tot publicul, care este liber să aleagă dacă este în continuare suporterul fotbalistului excepțional care a tras, însă, pe nas ceea ce nu trebuia, dacă își ascultă mai departe cîntărețul preferat, deși soția acestuia apare cu un ochi vînăt, sau dacă aruncă la gunoi romanul unui autor valoros fiindcă acesta a picat testul de umanitate și e un misogin convins, un afemeiat notoriu sau poate are niște probleme mentale sau emoționale care îl stigmatizează fiindcă nu sînt încă pe ordinea de zi a corectitudinii politice și a empatiei colective.

N.B. Deși arta nu are ca scop explicit acela de a remedia defectele omenirii, are această forță terapeutică. Arta este reflexia artistului, dar dacă acesta își schimbă în mod deliberat creația, cred că și aceasta îl va schimba pe el, în cele din urmă, și va face lumea ceva mai bună. Și, după cum spune un amic fotograf, cu cît devii un om mai bun, cu atît devii un artist mai bun. 

Andrei Vornicu este jurnalist cultural.

Mai multe