Muzeul de artă – omagiu lui Cortázar (II)

(continuare din numărul 751)

La 7,50 ușa a cedat, concomitent cu intervenția Jandarmeriei care încerca, fără nici un rezultat, să elibereze măcar o stradă a orașului. Vocea Poienii sugera un număr situat cu larghețe între cinci sute de mii și trei milioane de turiști pe străzile orașului. Jandarmii din Vaslui, Piatra, Roman și Focșani veneau spre Poiana, în convoaie de dube albastre. Auzeam nedeslușit o portavoce spaniolă cum prezenta un Arthur Verona, un Max Hermann Maxy, un Tonitza, un Șirato, dar, curînd, peste ea s-au suprapus una în germană și cinci în cantoneză. Amuzați, copiii din blocurile vecine lărmuiau din vuvuzele și aruncau cu pungi cu apă în turiștii care nu aveau cum să se ferească. Circa 20 de minute, mulțimea a continuat să umple muzeul, ne dădeam seama de asta după metrii cuceriți de cei blocați pe Bălcescu. Apoi s-a întîmplat un fenomen straniu doar în aparență, căci, conform legilor implacabile ale fizicii, era ceva de așteptat: un perete al muzeului, care dădea spre strada Uliului, a cedat și mulțimea a început să iasă prin partea opusă intrării, scuturîndu-se de praf și risipindu-se prin curțile caselor învecinate.

Se făcuse cald pe terasă, așa că am mers în camere să mai lucrăm, deși era foarte greu, în gălăgia aceea. Poliția urla în megafoane, pe românește, n-o înțelegeau decît localnicii, Salvările vuiau din sirene, cei doborîți de insolație erau purtați pe palme, ca starurile rock la concerte. La prînz am coborît să mîncăm, dar nu mai era nimeni din personal la restaurant: reușiseră să iasă cumva, ca să-și protejeze familiile. Nu se mai știa nimic de ei de trei ore…

La ora 16, mulțimea a început să se risipească. Întîi au plecat autocarele parcate la periferie, spre Piatra, apoi, rînd pe rînd, cele care parcaseră central, cînd mijeau zorii. În urma lor a rămas un pavaj de portofele, huse, aparate foto sparte, pungi, pe care alergau, încoace și încolo, dezorientați, turiștii care nu-și mai găsiseră grupurile. Jandarmii își adunau răniții, înțepați din neatenție de selfie-stick-uri și umbreluțe. Am urcat pe terasă și am privit spre muzeu. Strada Nicolae Bălcescu se scufundase doi metri, arăta ca o pistă de bob, neagră. Apa țîșnea ca gheizerele din asfalt. Casele aveau fațadele fisurate, iar oamenii încercau să le proptească cu scările din curte, cu aracii viei, cu stîlpii pergolelor. Cîinii schelălăiau. Clădirea muzeului se prezenta jalnic: fără uși, fără ferestre, fără gard, cu sculpturile din curte în cea mai cruntă devălmășie. Corespundea întru totul descrierii melancolicei case Usher, pe care Poe s-a încumetat să o aștearnă pe hîrtie, folosindu-se de cele mai lugubre adverbe și adjective. Angajații, care se baricadaseră prudent în pivnița concepută ca adăpost antiatomic, prevăzut cu sas și uși metalice tip UME2, evaluau pagubele. Pe pereți nu mai rămăsese mare lucru: ici o bucată de ramă, colo un text explicativ ori o bucată de pînză semnată Catargi. Zugrăveala fusese roasă pînă la cărămidă, ușile interioare scoase din țîțîni și făcute praf, un rumeguș fin plutea în razele oblice care pătrundeau prin găvanele goale ale ferestrelor, filtrate de zăbrele. Bucățele de tencuială cădeau cînd și cînd. Vocea Poienii anunța că nu există victime, doar răniri ușoare, indigestii ale cîtorva turiști din Hotelul Traian (bine că nu eram noi, am gîndit cu o ușurare vinovată), precum și insolații. Toată nebunia, explica un crainic, se datorase unei coincidențe rarisime: 70% din agențiile de turism europene care operau România programaseră vizitarea muzeului de artă din Poiana în aceeași zi. Probabilitatea ca acest eveniment să se întîmple, potrivit calculelor unui profesor de matematică de la Colegiul Tehnic „Henri Coandă“, autor de probleme pentru Gazeta matematică, era de 1 la 138.475.639.304.588.726.654.854.000, egală cu șansele ca meteoriții să șlefuiască Luna sub forma Nopții lui Michelangelo în următoarea noapte. Sau așa am înțeles eu, din ce a încercat să citească respectivul crainic de pe un bilețel primit în studio, calculînd puterile lui 10 după numărul de catralioane, bilioane și trilioane enunțate. Vestea bună a lăsat o pentru la sfîrșit: probabilitatea ca fenomenul să se repete este chiar și mai mică, nu vă mai plictisesc cu cifre, căci, în opinia mea, lucrările edilitare de refacere a străzii Nicolae Bălcescu și consolidarea muzeului, restaurarea operelor de artă pornind de la praful de pigmenți prelevat din rumeguș și fotografiile din albume vor dura un număr de ani mai mare decît recurența probabilă a fenomenului. Iar decizia de a schimba programul de vizitare a muzeului, din 8-16 în 10-18, se va lua mult, mult mai tîrziu, dacă se va lua vreodată… 

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.