Muzeul de artă – omagiu lui Cortázar
Eram în Poiana cu Irina și Andrei, iar într-o după-amiază de vineri ne-am propus să vizităm muzeul de artă al municipiului. Am întrebat doi localnici, însă nici unul nu știa de existența lui. De bună-credință, ne-au îndrumat spre cele două galerii de artă comercială, aflate pe bulevardul Nicolae Titulescu. Și totuși, am insistat noi, muzeul este altceva decît o galerie, el se află pe strada Nicolae Bălcescu, la nr. 21, știm strada Bălcescu, dar nu știm muzeul, răspundeau ei, așa încît a trebuit să apelăm la bătrînul GPS, oricît ne-ar fi displăcut această modalitate prozaică de a dibui un muzeu de artă. Am ajuns la nr. 21 pe la ora 17,30, iar privirii i s-a înfățișat o clădire cu fațadele austere, tencuite gri, cu ferestre puține și zăbrelite, dispuse pe înălțime, o construcție care s-ar fi pretat la fel de bine ca fortăreață sau arestul poliției, dacă n-ar fi fost intrarea recent renovată, din tîmplărie albă, cu geam dublu-termoizolant (pe românește termopan). În curte, cîteva statui stăteau frumos rînduite, iar un copac rămuros le umbrea. Discreția amplasării, secondată de introvertirea clădirii și de umbra din curte păreau a fi cheia camuflării perfecte a muzeului în peisajul urban, care-l făcea de negăsit chiar și pentru cei de-ai locului. Lăcașul muzelor era însă închis, cu un program de funcționare ciudat, de fabrică: 8-16. Ne-am întrebat stupefiați cîți vizitatori or da buzna la ora 8 în muzeu. Pe perete, un afiș mare menționa cîți pictori interesanți am fi putut vedea, în eventualitatea în care acesta ar fi fost deschis… Am plecat să vizităm muzeul de arheologie, dar l-am găsit închis și pe acesta, numai la străvechea biserică am găsit o ușă deschisă care ne-a salvat seara culturală, la fel cum, odinioară, salva azilanții care îi băteau la poartă pentru a le fi cruțate viețile.
A doua zi, dis-de-dimineață, ne-am trezit într-un vacarm de nedescris. De la etajul al cincilea al Hotelului Traian am putut constata cum numeroase autocare parcau te miri unde, chiar și de a curmezișul străzii, și din ele izvorau șuvoaie de turiști, majoritatea chinezi și indieni, dar și italieni, englezi și germani, cu stegulețe, aparate foto, selfiestick-uri, pălării de pai, umbrele de soare, în fine, tot arsenalul indispensabil turistului contemporan, aflat la munca de documentare a vacanței pentru care a tras tot anul. Cu toții mergeau (unii chiar alergau) în direcția muzeului de artă, însă nu puteau avansa prea mult din pricina mulțimii compacte care încerca același lucru. Masele de oameni tălăzuiau printre mașinile izolate care claxonau nervos, surprinse de acest aflux neobișnuit de oameni. Am renunțat să mai ieșim din hotel, am vorbit la telefon cu partenerii noștri locali, nici ei nu înțelegeau nimic, dar ne-au sfătuit să nu coborîm, aveți minibar, ne-au întrebat, avem, mîncați la restaurant cît se poate, apoi treceți pe alune, dar drămuiți-le bine, că nu s a mai văzut așa ceva, nu știm cît durează. Era 7, am coborît la micul dejun și ne-am ghiftuit, devorînd literalmente cîteva platouri cu șunci, de teamă că o să rămînă hotelul fără aprovizionare în zilele ce urmau. Ceilalți turiști procedau la fel, unii începuseră să bea cafeaua din termos, chit că nu era cine știe ce și mai și frigea. De afară, peste vacarmul asurzitor, zumzăia un elicopter de la Jandarmerie. Cîțiva turiști au bufnit înăuntru, din greșeală, prin tamburul rotativ de la intrare, dar electricienii hotelului i-au respins cu ușurință și au început să bată în scînduri vitrinele de la parter. Neavînd altceva de făcut, în afară de o digestie anevoioasă, ne-am retras la etaj și am început să privim de la balcon evoluția fenomenului și să facem poze.
Situația arăta și mai rău ca înainte. Cît vedeai cu ochii, omenire pestriță, luînd-o spre muzeu, cu agitația veselă a turiștilor care se încolonează, disciplinați, la cozile interminabile ale marilor muzee europene. Am luat liftul și, de pe terasă, am privit spre sălașul artei. Strada Nicolae Bălcescu era complet blocată, iar gardurile gospodăriilor păreau că cedează mulțimii. Evenimentul s-a petrecut la ora locală 7,45, cînd rezidenții au abandonat aparatele foto și au pus mîna pe cazmale, lopeți și ce mai aveau prin curți ca să-i alunge pe turiștii care le călcau cu nesimțire straturile de flori, arpagicul, cîinii mici și cu picioare scurte care nici nu mai îndrăzneau să latre la miriapodul uriaș, nedeslușit, mirosind a apă de colonie ieftină și transpirație. Blitzurile te orbeau mai mult ca soarele care, arzător, se înălța într-o nouă zi caniculară de mai – cum va fi în iulie? Ușa muzeului era încă închisă și, prin geamul dublu-termoizolant (pe românește termopan, știu, am mai zis asta), o angajată încerca să explice că muzeul se deschide în cîteva minute, se spală pe jos cu mopul, se aerisește, nu se poate intra.
(va urma)
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.