Stimate domnule Andrei Cornea,

Vă felicit și vă mulțumesc pentru ultimul articol pe care mi-l adresați în Dilema veche din 6 ianuarie. O onoare nemeritată. Deși e împănat cu contradicții, ca scurt curs de filozofie adresat unor elevi de clasa a IX-a – care n-au auzit în viața lor nici de Kant, nici de Joseph de Maistre, nici de Heraclit, nici de Marx, Bergson sau Popper –, mi se pare excelent. Cu indulgența de rigoare.

Nu înțeleg însă de ce îmi e adresat mie. Nu are legătură nici cu persoana mea, nici cu gîndirea mea, nici cu cartea mea Elogiul frontierelor (Humanitas, 2021), la care pretindeți că vă referiți în ambele intervenții pe care mi le consacrați. Spun „pretindeți” pentru că răspunsul dvs. la replica mea din Dilema veche din 23 decembrie 2021 e în întregime paralel cu numeroasele probleme pe care le formulez în paginile volumului în cauză.

Voi face doar un comentariu succint pe marginea intervenției dumneavoastră, excelentă, repet, mai ales dacă e citită pe sărite. Comentariul meu la ultimul dvs. răspuns va privi tocmai pasajele care, prin eliminare, ar fi avut de cîștigat. 

Dați-mi voie să încep cu sfîrșitul. Mă întrebați dacă „din nou m-ați înțeles greșit”. Nu cred că m-ați înțeles greșit. Cred că de data asta n-ați înțeles nimic. Deși, dacă n-ați fi recurs la o grilă ideologizantă, greu n-ar fi fost. Mi-aș permite să mă adresez cititorilor Dilemei vechi peste capul dumneavoastră, invitîndu-i să citească Elogiul frontierelor și să-și facă o părere proprie, netrecută prin lentila dumneavoastră ideologică.

Lectura intervenției dumneavoastră i-ar putea stîrni cititorului o nedumerire: cum i-a putut trece domnului Cornea prin cap ideea că Andrei Vieru ar fi un nominalist – și încă unul „conservator”? Explicația e simplă: domnul Cornea face el însuși parte din tagma nominaliștilor – a celor care se joacă cu cuvintele și cu conceptele din spatele lor, a celor pentru care, de exemplu, cuvintele mamă și tată au fost o simplă convenție ce poate și chiar trebuie acum să fie înlocuită cu altele, de pildă cu conceptele de părinte 1 și părinte 2. E vorba, fără posibilitate de tăgadă, de un simplu mecanism de proiecție, în cazul de față, pe mine.

Dragă domnule Cornea, aveți geniu – geniul omisiunii și al inducerii cititorului în eroare. În prima dvs. intervenție m-ați citat trunchiat. În a doua intervenție nu m-ați citat, dar ați avut grijă să uitați că eu nu vorbesc de accepțiile onorabile ale conceptului de umanitate, ci vorbesc explicit doar de noțiunea politică de umanitate, care e un concept totalizant și salvaționist – prin urmare contradictoriu și totalitar. Cum e și, de exemplu, conceptul totalizant, salvaționist și contradictoriu de tehnică, ale cărui potențialități totalitare au fost explorate încă din anii ’50 de sociologul Jacques Ellul. Pe lîngă cele patru atribute comune enumerate, conceptele totalizante de umanitate și de tehnică mai au ceva în comun: odată aduse în sfera politicii, conduc inevitabil la dezumanizarea umanității (știu că nu pretindeți monopol asupra acestui concept).

Mă obosește să vă mai scriu despre felul în care îmi deformați ideile prin omisiune – care e la dvs. o adevărată tehnică –, pretinzînd că eu „amestec la grămadă ingrediente precum Marx, Bergson și Popper”. Dacă mi-ați citit cartea, știți prea bine că nu i-am amestecat „la grămadă”, ci că doar am semnalat ce e între ei comun, fără ca vreo clipă să le neg deosebirile. Pretindeți că „listez absurdități”, uitînd să menționați contextul în care o fac. Știți prea bine că, pentru a ilustra absurditatea unui program politic – în cazul de față, cel bazat pe ideea politică de umanitate –, e nevoie de o listă, fie ea și incompletă, a absurdităților pe care le implică.

Spuneți că sintagma „e mai complicat”, pe care am folosit-o în precedentul meu răspuns către dumneavoastră, „nu explică mai nimic”. Sînt perfect de-acord: nu explică. Omiteți însă să spuneți că acea sintagmă servea, totuși, drept introducere la o explicație. Uituceală? Rea-credință?

Din punctul meu de vedere, discuția – dacă discuție va fi fost – se încheie aici.