Cu cele mai bune intenții – binele personal versus binele obștesc

17 ianuarie 2018   Societate

Articolul de săptămîna trecută, în care un tată modern îi refuza puștiului său o ciocolată într‑un supermarket și îi explica doct cît zahăr avem voie să mîncăm pe zi, a stîrnit o mică furtună într-un pahar cu apă. M-am întrebat: consumul de zăhăr (mai ales în rîndul copiilor) să fi devenit peste noapte o problemă națională? (Mă gîndesc cu multă tristețe la adevăratele probleme naționale care nu par să aibă vreo rezolvare.) Asta poate ar justifica faptul că unii dintre comentatorii de pe site și‑au apărat cu atît de multă înverșunare prințipiile. Alții au citit printre rînduri, ignorînd de fapt conținutul articolului, în care nu era vorba despre „ciocolată“, ci despre atitudini, exagerări, generații, pentru că au văzut doar steagul cel mare care li s-a fluturat în fața ochilor. În cazul de față, pe steag scria Zahăr. Reacțiile m-au pus pe gînduri nu doar în ceea ce privește ce se citește, dar mai ales cum se citește în ziua de azi (mai de mult, atunci cînd aveau în față ziare și reviste „pe hîrtie“, oamenii poate că citeau mai pe îndelete, ci nu între două click-uri, în pauza de prînz de la job). Însă nu despre descifrarea și atenția acordată textului în sine este vorba, de fapt, ci despre bunele intenții, despre ce „este bine“ și ce „este rău“ în societate. Sînt convinsă că cei care îi luau apărarea tatălui din supermarket au, în principiu, cele mai bune intenții. Nu vor să-și chinuie, nici să-și frustreze copiii. Dar de unde vin aceste bune intenții? Dintr-un set de reguli sociale și de conduită? Oare societatea ne impune „binele“ cu forța? Și ce reprezintă, de fapt, acest „bine“? Dacă, de pildă, peste 50 de ani vom afla că zahărul e bun, în schimb vitamina C ne face rău, așa cum observa unul dintre comentatori? Adevărata problemă (din nou de atitudine) apare, însă, atunci cînd binele personal devine binele tuturor. De acord, nu vrei ca odrasla ta să mănînce zahăr și ai argumentele tale personale pe care le expui în mod civilizat, însă brusc te arăți îngrijorat față de alți copii – copiii celorlalți, copiii nimănui, copii în general. Ești ferm convins că nici unul dintre ei n-ar trebui să mănînce „ciocolată“, pentru că tu știi, ești informat, ai identificat răul absolut. La fel, la un mod absurd, dacă ți-ai hrăni copilul exclusiv cu frunze de dud, pentru că așa ți se pare ție corect, ai pretinde ca toți copiii să ronțăie frunze de dud, ca niște viermi de mătase în cocon, cu atît mai mult dacă societatea ar valida beneficiile acestui tip de nutriție. 

Dar să luăm alte exemple. Într-un sat sărac din Moldova, cu ceva timp în urmă, o fetiță era bătută sistematic de tatăl ei. Le bătea atît pe ea, cît și pe cele șapte surori ale ei cu biciul, cu cravașa, cu nuiaua, ori de cîte ori avea ocazia, ca să le facă educație. Le bătea ca pe niște vite și le trimitea să muncească la cîmp. Fetița n-a prea dat pe la școală, n-a făcut mai mult de două clase, a crescut, s-a măritat repede cu primul venit (ca să scape de tatăl ei care o bătea) și a avut la rîndul ei un copil. Pe care a început să-l bată, pentru că nu știa cum să-l crească altfel, n-o învățase nimeni. Îl bătea ca să învețe bine – se mai schimbase o generație și prioritățile erau altele. Dar folosea exact aceleași metode ca și tatăl ei – biciul, cravașa și nuiaua. Nu doar că imita un tip de comportament, preluînd niște tipare de-a gata, însă așa i se părea ei normal, bătaia începuse să reprezinte pentru ea „binele“ în educația copilului. Oare copilul acela care a rămas traumatizat pe viață (și nu și-a mai dorit la rîndul lui copii) poate să o condamne? Însă imaginați-vă că femeia simplă cu două clase de la țară ar deveni peste noapte o autoritate în materie de educație. Atunci ar începe să se gîndească și la binele obștesc, ar căpăta ceea ce în termeni generali se numește „putere“ și ar impune, cu cele mai bune intenții, bătaia drept cea mai eficientă metodă de a educa un copil. Din nou, o putem condamna?

Cele mai bune intenții au născut de multe ori cele mai mari dezastre. Toți dictatorii și-au asuprit poporul cu intenții bune și convinși că fac bine, un bine colectiv (Ceaușescu nu s-a îndoit nici o clipă că poporul său n-ar duce-o bine și n-ar fi fericit). Inchiziția a ars oameni nevinovați pe rug, invocînd binele. Chiar și în zilele noastre, criminalii în serie își găsesc tot felul de motivații pentru a ucide, multe dintre ele sînt pozitive. Și face parte din natura umană – nimeni nu va recunoaște despre sine că este un om rău sau că ar fi posibil să facă rău. Mereu, intențiile sînt cele mai bune.

Un alt exemplu – vegetarienii care îi urăsc pe cei care mănîncă carne. Îmi amintesc de un soi de protest al lor din urmă cu cîțiva ani, în Centrul Vechi – s‑au postat în fața meselor celor care ingurgitau cu poftă hamburgeri cu niște pancarte pe care scria ceva de genul „Tocmai îl mănînci pe prietenul meu, porcușorul“ și, mai grav decît asta, și-au adus cu ei și copiii (tot vegetarieni, desigur, la un mod impus) ca să le dea un exemplu „pozitiv“. Sînt convinsă că acești vegetarieni își închipuie că au descoperit starea perpetuă de bine și cred că modul lor de a trăi este cel ideal. Și ar putea să trăiască așa în continuare, fără să deranjeze pe nimeni. Totuși, ei încearcă să-și impună binele lor și celorlalți, care au luat-o pe „căi greșite“. Iar cînd binele celuilalt nu este și binele meu, apare, de regulă, intoleranța. Mai sînt nefumătorii care urăsc fumătorii (oare de ce nu se întîmplă niciodată și invers?) și nu vor decît să-i elimine din viața lor și, dacă e posibil, din societate. De fapt, un caz mai des întîlnit este cel al foștilor fumători care urăsc fumătorii. Și exemplele pot continua. Din păcate, societatea nu a fost și nu este un mecanism care să funcționeze perfect, la un moment anumite rotițe se înțepenesc sau încep să se învîrtă invers, angrenînd alte rotițe, pînă cînd întreg mecanismul dă rateuri. Dacă tot vorbim în termeni inginerești, poate că ar trebui uns, iar unul dintre uleiurile cele mai ieftine și la îndemîna este ura. Ura și intoleranța pun, de bună seamă, lucrurile în mișcare.

Mai grav este atunci cînd binele personal începe să se confunde cu binele colectiv într-un cadrul instituțional – asociații, organizații, partide. De multe ori, activismul, cu cele mai bune intenții, flutură de fapt steagul intoleranței și așa își cîștigă mai ușor adepți. E bine să gîndească alții pentru tine, grupul ține de cald și apără interese comune. Iar tu începi să reprezinți de fapt grupul, fără să te mai reprezinți pe tine, pe principiul cine nu e cu noi e împotriva noastră. Așa se întîmplă cu anumiți părinți care vor să crească copiii „sănătos“, așa se întîmplă și cu cei care invocă corectitudinea politică (care în principiu e „bună“, dar și comunismul era bun în intenție). Jucam de curînd un joc online de strategie în care trebuia „să cresc“ un trib de vikingi. Jocul îmi dădea sarcini zilnice care trebuiau îndeplinite, iar una dintre ele suna cam așa: pedepsește concubinele! Dacă le „pedepseam“, fără nici un motiv, desigur, se ridica moralul războinicilor din trib. Cam așa e cu binele colectiv – trebuie găsiți din cînd în cînd oameni care să fie puși la zid sau executați în piețe publice, cu cele mai bune intenții, ca să ni se confirme că „binele nostru“ este singurul general valabil.

Foto: flickr

Mai multe