Într-una dintre primele zile ale anului, într-un supermarket, am asistat la o conversație oarecum absurdă, deși părea foarte logică, între un tată, genul citit și intelectual, și puștiul lui de maximum 4 ani, o splendoare de băiețel blond. Cei doi stăteau la coadă la casă și, la un moment dat, copilul îl trage de mînecă pe taică-su ca să-i arate ceva. Era un „obiect“ pe care nu reușea să l identifice. „Tati, ce-i asta?“ „O acadea.“ „Putem s-o luăm?“ – întreabă plin de speranță puștiul. Tatăl îi răspunde pe un ton calm și răbdător: „Nu, pentru că poate să conțină prea mult zahăr“. Băiețelul pune în mod disciplinat acadeaua la loc, pe raft, apoi întreabă din nou, o întrebare cu totul neașteptată pentru 4 ani. „Dar cît zahăr avem voie să mîncăm?“ Tatăl îi răspunde de parcă ar citi de pe un site de nutriție: „Teoretic, putem mînca trei-patru linguri de zahăr pe zi. Dar pentru că acum toată mîncarea conține zahăr, putem mînca o lingură, cel mult două“. Puștiul nu pare lămurit, pentru că încearcă din nou: „Tati, ce-s astea?“ „Niște bomboane…“ „Avem voie să luăm?“ Tatăl nu-și pierde răbdarea. „Nu, pentru că bomboanele strică dințișorii. Și au prea mult zahăr. Ai văzut că mami ți-a cumpărat bomboane cu conținut scăzut de zahăr…“ Copilul se foiește neliniștit și, în cele din urmă, face o ultimă încercare: „Tati, dar de ce nu avem voie să mîncăm ciocolată?“ Mă uit la mutrița lui dezamăgită și mi se face milă de el. Apoi observ ce are tatăl în coș – o caserolă cu zmeură (în ianuarie), una cu căpșuni mari, identice, palide, culese de prin solarele unor țări îndepărtate, cașcaval, iaurt bio, pîine. Oare căpșunile acelea or fi într-adevăr mai sănătoase decît ciocolata? Asta e o altă discuție.

Conversația m-a amuzat și m-a întristat în același timp. Mi-am amintit că, în copilăria mea, zahărul nu reprezenta încă o marotă și ori de cîte ori aveam ocazia dădeam iama în dulciuri. Multe dintre ele, cele de la Alimentara, erau necomestibile, dar cu toate acestea, și în lipsă de altceva, le mîncam, fără să se întrebe nimeni, nici un adult, ce conțineau. Bomboanele umplute cu cremă, cele care se vindeau la kilogram, erau de-a dreptul oribile, în caramelele care se lipeau între ele puteai să-ți rupi dinții și uneori erai nevoit să le mănînci cu tot cu hîrtia ce nu se desprindea de pe ele. Ciocolata românească parcă era săpun. Iar faimoasele bomboane Cip, după care unii au astăzi nostalgii, aveau un gust vag grețos și mentolat, dar arătau simpatic. În momentul în care ni se terminau dulciurile „tradiționale“, improvizam „ceva dulce“ din orice – ronțăiam dropsurile chinezești pentru tuse ale bunicilor (acelea în cutii rotunde și verzi), frecam cu lingurița cacao cu zahăr și o transformam în „ciocolată“, mîncam din niște pliculețe praful pentru oranjadă care, dincolo de conținutul său de zahăr, probabil că era foarte artificial. Descoperiserăm și niște „produse bio“ pe care ni le procuram singuri, primăvara – pistilul florilor de mîna Maicii Domnului avea un gust de miere. Ciocolata „adevărată“ era cea chinezească, în ambalaj auriu, cu pagodă, dar nu se prea găsea. Odată am dat peste ea întîmplător, la barul de la Cota 1400. Am mîncat o ciocolată întreagă fără să clipesc, după care am făcut o intoxicație și a trebuit să ne întoarcem acasă din vacanță. Însă n-a fost pentru mine o lecție de genul „Așa îți trebuie dacă mănînci lacom o ciocolată întreagă!“ Părinții mei au ridicat din umeri și au tras concluzia că ciocolata era pur și simplu veche. N-aș mai enumera lista cu dulciurile turcești, artificiale 100%, biscuiții plini de aditivi, bomboanele verzi și siclam cu arome de orice și nici măcar „identic naturale“ care au apărut peste noapte la începutul anilor ’90 și pe care noi, toți copiii de atunci, le-am mîncat în cantități industriale. Nu ni le-a interzis nimeni și încă mi se pare straniu că nu ne-au mai crescut cîteva capete în plus sau niște tentacule monstruoase. Și unde mai pui că, după atîtea dulciuri, mai beam și apă de la robinet – încă nu se „inventase“ apa plată!

Probabil că puștiului din supermarket, care știe deja cîte linguri de zahăr avem voie să mîncăm pe zi și probabil că știe și cît de important este pH-ul apei pe care o bem, o astfel de copilărie i s-ar părea un soi de paradis. Un paradis nociv și otrăvitor, e adevărat, dar sînt mulți care au trecut pe acolo fără să regrete. Inclusiv tatăl lui a avut parte de aceeași copilărie, însă se pare că a uitat. La vîrsta adultă a început să se informeze. Desigur, e necesară o educație în acest sens, avem din ce în ce mai mulți copii bolnavi și supraponderali și orice exces sau obișnuință pot deveni dăunătoare, însă oare acești părinți moderni, informați și cool nu-și transferă, de fapt, copiilor propriile lor frici, ipohondrii și angoase? Nu le impun o viață plină de privațiuni, într-o lume plină de tentații, doar pentru că ei înșiși realizează că nu mai sînt foarte tineri, că organismul se uzează, că „trebuie“ să fim cu toții „din ce în ce mai sănătoși“? Acest imperativ începe să mă sperie, de fapt – trebuie să fim sănătoși! Sănătatea nu mai ține de fiecare organism în parte și de modul în care fiecare individ își organizează viața, ne este impusă de către societate. Părinți „perfect sănătoși“ (deocamdată, pentru că mănîncă fructe cool în ianuarie, atunci cînd nu e sezonul lor) nu-și dau seama că cresc copiii la fel de sănătoși, într-un mediu familial safe – de fapt, o eprubetă –, dar care au toate șansele să se transforme în niște adulți anxioși și inadaptați.

Aud din ce în ce mai des următoarea afirmație: „Copiii mei mănîncă foarte sănătos!“ Apoi încep diferite povestioare și exemplificări – cum l-a păcălit pe ăla micu’ să mănînce broccoli, iar acum e fan (mă îndoiesc că părintele respectiv știa ce e aia broccoli în anii ’80-’90!), cum i s-a făcut copilului rău de la un hot-dog și a ajuns la spital, pentru că el nu mănîncă niciodată hot-dog, însă era cu bunicii, iar aceștia îi permit orice și le strică părinților planul de nutriție, cum l-a dus la McDonald’s o singură dată ca să-i facă damblaua, pentru că el este un părinte modern, nu vrea să-i impună nimic, iar copilul a zis cu gura lui că nu-i place mîncarea de la acolo pentru că nu e sănătoasă, „Bravo, tăticule!“ (pe asta n-am crezut-o).

Pentru copii precum băiețelul din supermarket, toată această obsesie a părinților se reduce la nu avem voie nimic, nici măcar ciocolată. Mi-am adus aminte de un alt puști care urla ca din gură de șarpe pe scara rulantă a unui mall: „Te rog, mami! Măcar un hamburger!“ Probabil că gustul unui „măcar un hamburger“ l-ar fi uitat pînă a doua zi, însă frustrarea, refuzul mamei și momentul în sine și le va aduce aminte cu siguranță, peste niște ani.

Foto: flickr