„Visam la o libertate normală, pe care am obținut-o plecînd din ţară” – interviu cu scenograful Radu BORUZESCU (II)

Întîlnirea cu regizorul Iulian Mihu a marcat pentru scenograful și actorul Radu Boruzescu începutul carierei în cinematografie. Însă filmul la care au lucrat împreună a fost cel mai grăitor exemplu de falsificare a istoriei României. Plin de umor și mai ales îngăduitor cu trecutul, Radu Boruzescu a acceptat să ne povestească despre aventura serialului Neînfricații.

Ce a marcat tranziția de la teatru la film? Rolul lui Felix Sima din Enigma Otiliei sau munca de decorator, cînd ați lucrat prima dată la un film istoric cu regizorul Iulian Mihu? Cum v-a „cooptat” el?

Mihu a văzut spectacolul cu Uriaşii Munților de Pirandello, apoi m-a chemat la probe pentru rolul lui Felix, din Felix și Otilia, în prima variantă muzicală din 1968, cea cu Otilia în interpretarea Anei Szeles și cu Emil Botta în rolul lui Pascalopol. Am luat rolul, dar între timp G. Călinescu a întrerupt filmul, iar eu și Miruna Boruzescu am continuat să lucrăm cu Gina Ionescu la piesa Cameristele de Genet, jucată și la Teatrul de Comedie. Cu ocazia asta, l-am reîntîlnit pe Mihu, care mi-a propus să lucrez la serialul Neînfricații, de data aceasta pentru scenografie, costume și actorie.

A fost miniseria Neînfricații prima dumneavoastră colaborare ca scenograf de film?

Iulian Mihu este prima persoană care ne-a dat posibilitatea să lucrăm pentru film în pofida legii bizare care exista atunci: ca să faci film trebuia să fii membru ACIN, iar ca membru ACIN trebuia să fi făcut măcar un film. Filmul debutului nostru (al meu și al Mirunei Boruzescu) ca actori, decoratori, costumieri, recuziteri, garderobieri, machiori etc. s-a întîmplat în 1969, an de diplomă pentru Miruna, după ce eu terminasem facultatea de un an şi primisem repartiția la „Ansamblul de Cîntece şi Dansuri” din Baia Mare. Am fost așadar cooptați să lucrăm la Neînfricații, un film de aventuri cu cai, arnăuți și panduri. Nu trebuie prea multă imaginație ca să ne închipuim epoca și gustul acru al sîngelui, strigătele disperate otomane și „figura luminoasă a revoltei” lui Tudor Vladimirescu. „Eroul principal” nu apare niciodată, dă ordine din umbră și e reprezentat mereu de un tip numit căpitanul Oprea. Panduri, turci, o comoară, doi cămătari venali, un călugăr răspopit, un haiduc celebru care ezită mereu de partea cui să intervină, amanta haiducului, prinţese fanariote răsfățate, beizadele și, în sfîrșit, personajul principal, Mărgelatu, mereu pe drumuri, călare, în căutarea comorii pe care trebuia s-o doneze revoluționarilor lui Vladimirescu. Scenaristul Eugen Barbu a avut un rol decisiv în alegerea unui regizor cu experiență… Era un proiect ambiţios, un fel de cadou colorat, cu ocazia trecerii la culoare a televiziunii naţionale. S-a comandat, așadar, un serial de cinci episoade, turnat pe film Kodak color, în coproducţie cu un laborator francez care procura pelicula, developajul, etalonajul, copiile alb-negru şi deţinea negativele. În penuria de atunci, francezii trebuiau să livreze tot felul de materiale pentru machiaj și în special hemoglobina cu gust de zmeură.

Unde s-a filmat Neînfricaţii?

Am filmat în zona Hurezului pelicula care urma să plece la Paris. Premontajul se făcea prin camerele de hotel şi nimeni dintre cenzori nu a putut vedea nimic pînă în ziua fatidică a vizionării în fața lui Dumitru Popescu-Dumnezeu. Comisia, la care participa şi Eugen Barbu, a asistat perplexă la un spectacol de neconceput. Închipuiți-vă un film în care armata oficială se deplasa în patru labe în căutarea comorii. Cei doi onorabili cămătari, amatori de comori, au devenit doi clovni albi, mînjiți cu var – o veche obsesie regizorală – și se fugăreau printre găini și pînze de păianjen într-o grotă cu asemănări flagrante cu aceea din povestea lui Ali Baba. Mai interveneau gușații în căutarea disperată a unui bărbat „normal”, un etalon care să împrospăteze progeniturile viitoare. Celebra bătălie de la Podul Rotund (un cerc roșu pictat pe zăpadă) s-a transformat într-un epilog dezolant cu niște gherete pe roți care semănau cu closetele de țară. Drajeuri multicolore și săgeţi din grisine marcau hărțile cîmpului de bătaie. Cascadorii neîndemînateci, aleși dintre cei refuzați de la marile producții istorice naționale, se transformau din ieniceri în panduri în același cadru. Efectele pirotehnice interveneau cu întîrziere, creînd încurcături psihologice de o rară intensitate. Pirotehnicianul, căruia îi lipseau cîteva degete, a ascuns faptul că înainte de filmări tocmai terminase un „stagiu” la spitalul psihiatric militar. Lucrul cel mai șocant era prezența unor actori cunoscuți ca Toma Caragiu, Eliza Petrăchescu, Gina Patrichi, Mircea Albulescu, Ovidiu Schumacher, Miki Dobrin, Violeta Andrei, toți obligați să dea replica unor anonimi debutanți. Nu a lipsit Mărgelatu, interpretat de George Coulin, un fel de Clint Eastwood în variantă naţională.

Personajul principal, Mărgelatu, ales parcă special pentru stîngăcia şi neîndemînarea sa legendară, era foarte înalt şi dezarticulat și nu prea ştia să călărească. Lui Mărgelatu i s-a făcut o dantură specială pentru replicile din gros-plan-uri, dantură pe care o pierdea cu regularitate cînd calul său galopa. Calul se prelingea uneori pe platou, culcîndu-se cuprins de o oboseală molipsitoare. Nimeni n-a știut că toți caii erau închiriați de la un institut veterinar de cercetări, din raţiuni economice, iar lipsa lor de energie se datora faptului că li se lua cu regularitate sînge pentru progresul științei. Estetica filmului era dominată de obsesia decoratorului de a vopsi pădurile în albastru, de a turna ceară topită pe ziduri și de a agăța ciulini și perdele rupte peste tot unde se putea. Și lumînări aprinse în plină zi. Costumele turcilor erau realizate la o fabrică de plăpumi din Horezu, iar turbanele erau improvizate din pernele luate cu împrumut de la casa de odihnă balneară din Govora. Din cauza penuriei de bijuterii otomane, costumiera a fost nevoită să lipească direct pe gîtul actrițelor cioburi colorate de sticlă și perle false. Penele extrase din pernele de la Govora, vopsite în culori stridente, au fost folosite ca leitmotiv al decrepitudinii generale.

Cum a decurs vizionarea oficială a filmului în faţa comisiei?

În timpul vizionării nu s-a auzit nici o reacţie, la un moment dat o siluetă neagră s-a suprapus peste imaginile de pe ecran. Ridicarea bruscă a lui Popescu-Dumnezeu a surprins pe toată lumea. Proiecţionistul a întrerupt filmul tocmai cînd şeful pandurilor se tîra prin zăpadă lăsînd dîre roșii de sînge. Bandajele de pe cap îi lăsau descoperită gura prin care se pronunțau celebre frînturi luate din discursul lui Tudor Vladimirescu: „Patria se cheamă poporul, nu tagma jefuitorilor”. Lumina bruscă i-a surprins pe cîțiva din comisie, cu lacrimi în ochi de la rîsul ascuns șters în grabă. Eugen Barbu și Popescu-Dumnezeu au ieşit din sală. Noi, cei culpabili, am rămas. Adevăratul măcel a urmat după aceea: preşedintele Televiziunii şi-a trăit ultimele clipe în funcţie, filmul a fost apoi interzis. Motivul era denaturarea mesajelor istorice, luarea în derîdere conștientă a calităţilor literare ale scenariului. Francezii co-producători au măcelărit şi ei filmul, păstrînd negativele și anumite drepturi. Au făcut o compilație cu bucăţi din filmele serioase cu haiduci ale lui Dinu Cocea, cu Florin Piersic şi Marga Barbu, iar de la noi au reţinut momentele cele mai exotice. Cînd am ajuns în Franța, prin ’75, cei din teatrul unde lucram se uitau la mine și-mi spuneau: „Parcă te-am văzut într-un film, erai îmbrăcat în preot și umblai în patru labe”. Săptămîni întregi s-a dat pe canalul France 3 acest „feuilleton télévisé” care se numea La Révolte des Haïdouks, lamentabil exemplu de cum se pot recupera cu orice preț banii pierduți. După Revoluția din ’89 am încercat să regăsim episoadele terminate, prezentate la celebra vizionare. Nimeni nu-și mai amintește nimic și ni s-a sugerat ideea că filmele refuzate se transformau în ojă de unghii. Fotogramele căzute de la montaj și recuperate de noi sînt singurele urme care ne-au servit la lucrarea de diplomă a Mirunei.

Ca şi Lucian Pintilie, Iulian Mihu avea o mulțime de proiecte refuzate despre care ne vorbea. Nu am mai văzut nici un film făcut de el după plecarea noastră în Franţa. Eram foarte tineri, fără prea multă experiență, nu cunoșteam sentimentul general de frică, de autocenzură. Visam la o libertate normală pe care am obținut-o plecînd din ţară.

interviu realizat de Roxana CĂLINESCU

Citiți aici prima parte a interviului cu scenograful Radu Boruzescu, despre colaborarea cu regizorul Lucian Pintilie.