Următorul Parlament a dezamăgit deja
Cine are răbdare să urmărească un pic mai în detaliu pregătirile pentru alegerile parlamentare din decembrie a jucat măcar o dată jocul acela de a „Strînge USR semnăturile necesare depunerii de liste în toată țara, sau nu?“. Jocul e relativ simplu. Iei una dintre cele două variante și încerci apoi să îți dai seama ce variante de coaliții de guvernare sînt cele mai probabile în funcție de prezența sau absența USR în Parlament.
Efortul pe care îl fac zilele astea partidele noi sau independenții e cea mai bună unitate de măsură pentru inechitatea sistemului electoral românesc. USR, că tot l-am menționat deja, are nevoie de 200.000 de semnături pentru a putea depune liste pe întreg teritoriul României. Pentru a avea candidați și în diaspora, ar trebui să strîngă alte 7000. La rîndul său, independentul Theodor Paleologu are nevoie de nu mai puțin de 20.000 de semnături pentru a putea candida la București. Ați citit bine, douăzeci de mii.
În fapt, doar două, cel mult trei partide pot acoperi fără emoții tot teritoriul. Mă gîndesc, evident, la PNL și PSD. O situație aparte are PMP, care va beneficia probabil de resursele deloc mici ale UNPR, partid pe care l-a absorbit nu cu mult timp în urmă. Sistemul e atît de stupid gîndit încît duce la situații ridicole în care e mai greu să îți depui candidatura decît să obții voturile propriu-zise. Pe de altă parte, sînt dispus să pun un pariu că vom avea măcar cîteva partide al căror număr de voturi va fi cu mult sub cel al semnăturilor depuse pentru candidatură. Altfel spus, vom putea să identificăm ușor acele situații în care putem bănui rezonabil o fraudă în procesul de strîngere a semnăturilor. O prefraudare a alegerilor, cum le plăcea unor activiști să spună prin 2009.
O primă și evidentă consecință a actualei legislații electorale este că foarte multe energii politice sînt ucise din fașă. E absurd să crezi că un individ oarecare, cu o viață normală și o notorietate limitată, ar îndrăzni să încerce să candideze independent. În cazul partidelor noi, efortul de coordonare cerut de lege este atît de mare încît doar o combinație de noroc, perseverență și, poate, marketing competent ar putea să le scoată la lumină. Mă refer strict la partidele noi, și nu la facțiuni rupte de prin cele mari care iau cu ele finanțatori obscuri și o parte din viitoarele dosare la DNA. Adăugați la asta și relativa lipsă de atractivitate a Parlamentului ca loc de muncă pentru oameni care s‑au obișnuit să cîștige bine. Nu mă gîndesc la oameni de afaceri sau avocați de succes, ci la indivizi între 30 și 50 de ani, care au deja o carieră profesională stabilă și bine remunerată.
Acesta este un rezultat pervers al nemulțumirii plenare față de activitatea legislativului. Salariile parlamentarilor de rînd nu sînt, în fapt, suficient de mari pentru ca ele să atragă serios indivizi de succes din mediul privat. Așa că ajung acolo oameni care, din diverse motive, au nevoie de imunitate, reprezentanți ai unor grupuri de interese netransparente sau, pur și simplu, domni și doamne cu un orgoliu supradimensionat. Specia aceea care dă cuvîntului „politică“ un sens nefrecventabil.
Chestiunea asta o observa inclusiv președintele României care, adresîndu-se recent unor studenți, îi îndemna, ușor patetic, la implicare: „Intraţi, vă rog, în partide! Cum vreţi să dispară acei dinozauri cu discursuri retrograde, dacă nu vine nimeni din urmă? Ei ocupă un loc mare, fac o umbră mare, micşoraţi-o.“ Semnificativ e că apelul președintelui venea în aceeași zi în care un fost ministru aflat pe drumul spre pușcărie emitea următorul panseu: „Nu există nici un ministru care să fi ajuns ministru fără să fie condiţionat să finanţeze partidele.“
Altfel spus, visele meritocratice sînt ridicole. E un cerc vicios care se închide cu fiecare ciclu de alegeri în care statul nu poate opri partidele să cheltuiască mult și netransparent pentru ca după aceea să își recupereze cu supradobîndă pierderile, din banii aceluiași stat în ale cărui funcții publice sînt aleși și numiți un soi de recuperatori de joasă speță. N-am nici un motiv să cred că s-a schimbat ceva esențial anul acesta. Nici unul. Și cred că nici dumneavoastră nu aveți. Dacă nu v-a plăcut actualul Parlament, populat de drone fără conștiință sau idei proprii, nu o să vă placă nici următorul.
Nu vreau să se înțeleagă de aici că îndemn la resemnare. Din contra. Însă cred că e bine ca uneori să existe un soi de management al dezamăgirilor și un pic mai mult pragmatism. Votul pentru oricare dintre partidele vechi e, în acest an, mai mult decît oricînd, o complicitate la perpetuarea unui sistem care nu mulțumește pe nimeni în afara unei caste reduse de beneficiari, aproape întotdeauna aceiași.
La alegerile locale de acum cîteva luni, au existat cîteva breșe. Nu multe, dar au existat. Sistemul cedează pe la colțuri, dar bazele puterii sale sînt încă solide. Dacă v-ați hotărît să mergeți la vot anul acesta, gîndiți-vă cît de mult seamănă între ele cele două partide mari ale României. Și, pînă atunci, semnați pentru toate partidele mici și pentru toți independenții care vă ies în cale. Chiar și pentru cei care vă enervează. Dați-le șansa să îi enerveze și pe colegii lor din PSD și PNL.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.