Orbán von Visegrad
A făcut pohta ce-a pohtit, adică a căpătat de la maghiari un sprijin de-a dreptul putinian (98%) la referendumul de duminică. Care referendum nu are nici o consecință practică. În primul rînd, nu poate fi considerat valid, deoarece nu au participat mai mult de jumătate dintre unguri. În al doilea rînd, întrebarea suna cam așa: „Sînteți de acord ca Uniunea Europeană să ne trimită cote de refugiați, iar Parlamentul nostru să nu aibă nimic de zis?“ La așa întrebare, nu miră cvasi-unanimitatea răspunsurilor negative. Nu în ultimul rînd, era vorba despre o politică de repartizare a refugiaților care fusese de facto uitată de Comisie și de Consiliu, fiind considerată un eșec.
Cu toate astea, ar fi total greșit să se ignore votul maghiarilor. Referendumurile au însemnat mereu vești proaste pentru Uniunea Europeană. Îmi amintesc de voturile negative ale francezilor și olandezilor, cînd cu propusa Constituție europeană, degradată apoi la nivel de Tratat (cel de la Lisabona). Apoi, cele mai recente: referendumul grecesc și cel britanic. Nici unul dintre ele nu a transmis un mesaj de solidaritate europeană. Au arătat cît de departe de ideea federală este, în continuare, Europa, la mai mult de două stații de metrou distanță de Place Schuman.
Mai mult, Orbán adaugă un plus de credibilitate electorală poziției sale europene. De ceva vreme, este considerat un soi de guru al partidelor de dreapta de pe tot continentul. Rețeta sa este pe cît de simplă, pe atît de eficientă: nu lasă pe nimeni în dreapta. Ultranaționaliștii de la Jobbik nu au nici o șansă, atîta vreme cît discursul eurosceptic cu nuanțe xenofobe este confiscat de Fidesz. Prin comparație, poziția politică internă a doamnei Merkel este mult mai șubredă, atîta vreme cît conduce un cabinet de coaliție cu socialiștii, cedînd AfD-ului un bazin electoral consistent. Cu siguranță, Viktor Orbán are, începînd de duminică, ceva mai multă autoritate în Consiliul European, ca pînă acum.
Voturile ungurilor nu-i sînt de ajuns. După victoria în alegerile din Polonia a partidului conservator frate, Orbán a pornit la reșaparea vechiului Grup de la Vișegrad. Ungaria este, totuși, o țară mică. Oricîte ponturi populiste ai servi colegilor din PPE, tot mai bine e să încerci să organizezi o coaliție central-europeană, în numele căreia să încerci să ai o voce și mai puternică. În România, recenta reactivare a Grupului a fost privită cu îngrijorare. Mai mulți politicieni au văzut gestul ca pe o amenințare indirectă pentru poziția țării noastre. Păream, cumva, lăsați într-un no man’s land al alianțelor informale. În opinia mea, situația nu este defel dramatică.
Grupul de la Vișegrad este format din țări extrem de diferite, cu interese divergente. Polonia este foarte vocală și eficientă în a cere prezența NATO în estul Europei. Ungaria, în schimb, solicită „normalizarea“ relațiilor cu Rusia (adică relaxarea sancțiunilor). Cehia și, mai ales, Slovacia au o industrie auto extrem de puternică, fapt care le împinge spre apropierea de Germania în încercarea de a căpăta cît mai mult din moștenirea englezească post-Brexit în domeniu. Ungaria și Polonia vor un rol mai mare pentru țările mai mici, afirmînd în mai multe ocazii poziții Merkel-sceptice. Polonezii constituie „cea mai creștină“ societate (dacă mi-e permisă expresia) din Europa. Homosexualii nu se simt prea bine în țara aceea, iar avorturile sînt controlate prin lege. Cehia și Ungaria, în schimb, permit uniunea civilă a persoanelor de același sex, iar avortul nu este pe agenda publică. Este greu de imaginat Grupul de la Vișegrad ca fiind cît de cît eficient și coerent, pe termen (măcar) mediu. Recenta reșapare a acestei idei politice pare mai degrabă rezultatul neliniștii post-Brexit. Cehia și Slovacia au răspuns invitației venite de pe axa Budapesta-Varșovia mai mult pe ideea „Să mergem să vedem despre ce e vorba, că-s zile tulburi. Dacă nu ne-o plăcea, om pleca.“
Viktor Orbán este un lider incontestabil al dreptei europene. Mă tem, însă, că tocmai convingerile sale ferme îl vor face să eșueze în materie de coaliții regionale.