Primordial postuman

● abuabua, o mînă de boabe, self released, 2015.

● multumult, zigzag, Thirsty Leaves Music, 2016.

E mereu la îndemînă posibilitatea de a expedia muzica de improvizaţie punîn­d-o pe seama scurtcircuitării metodologiilor consacrate de a compune, poate chiar pe seama prestaţiei intuitive a unor artişti incapabili de a fi metodici. De aceea, înainte de a apuca pe calea improvizaţiei, e important ca artistul să demonstreze premeditare, că ar putea cînta muzica „ce gîdilă plăcut urechea“ (în sens caragialesc), dar că nu mai vrea. Călin Torsan e unul dintre cei care au demonstrat‑o, înainte de începe o campanie de explorare a unor structuri sonore libere, însă nu şi lipsite de viziune. Numele său e legat de unul din proiectele de avangardă muzicală românească ale anilor ’90, Domnişoara Pogany, a cărui desfiinţare a dus la crearea grupului einuiea – popularizat printr-o serie de coloane sonore live ce acompaniau proiecţii de festival ale unor filme mute. Au urmat alte proiecte (am mai scris aici despre Jazzadezz şi Avant’n’gard), poate prea multe avînd în vedere că munca distribuită diluează identitatea artistului. E vorba aici de un hibrid John Zorn – Buckethead al României, caracteristicile distinctive ţinînd de acel „al României“, atît în sens pozitiv (prin priceperea în a experimenta cu portofoliul nostru etno-muzical), cît şi în sens negativ (numele său se risipeşte în spaţiul dezintegrat care este muzica underground românească). În numai cîteva luni avem parte de două noi albume legate de numele artistului.

Sub numele abuabua, Torsan şi colegul său din einuiea – percuţionistul Juan Carlos Negretti – se pun în slujba unui proiect cu ambiţii academice al etnomuzicologului Elena Şulea. Albumul o mînă de boabe e un material ştiinţific ce exploatează spaţiul muzical primordial al cîntecului de leagăn şi totodată evidenţiază particularităţile etno/world music care îi sînt asimilate. Poporul român îşi adoarme în mod tradiţional copiii cu mac, aşadar e şi ceva trippy pe acest album – vocalizări şi îngînări sedative, potenţate de instrumentaţie şi efecte evocatoare de rural, trădînd discret experienţa grupului cu coloane sonore epice. La proiect mai participă, dinspre partea ştiinţifică, meloterapeuta Loredana Mitruţ, iar de pe partea muzicală, chitaristul Victor Podeanu.

Al doilea proiect este semnat multumult şi îi implică pe aceiaşi muzicieni – Torsan, Negretti, Podeanu –, cărora li se alătură violoncelistul Andrei Kivu. Avem aici un cu totul alt tip de sound: improvizaţie minimalistă lipsită de lirism, însă încărcată de epic, cu instrumente care construiesc fraze narative cursive în absenţa melodiei. Conceptul e înrudit cu al Elenei Şulea, în sensul că ţinteşte tot spre structuri primordiale, dar de data aceasta copilul care gîngureşte e însăşi muzica în chinurile facerii, după cum îşi prezintă grupul seria concertelor de improvizaţie din care s-a născut materialul. Fiind vorba de un proiect analogic, doar ocazional-imprevizibil bruiat cu riff-uri de chitară electrică, cu instrumente recognoscibile dincolo de scrîşnetele produse, e totuşi ceva mai prietenos decît omologii digitali consacraţi internaţional (Merzbow şi în general noise-artiştii promovaţi pe canale precum Quietus). Albumul prezintă nişte muzicieni eschivîndu‑se de la orice formă de conformism, chiar şi minoritară. Amatorilor de jazz le place să revendice acest tip de muzică, însă structural e la fel de departe ca de orice alt gen.

Călin Torsan, în strădania de a se delimita de orice ar putea să se închege în trend-uri şi comunităţi, continuă să se poziţioneze evaziv într-un punct greu de arătat cu degetul, ce aparţine simultan trecutului primordial şi viitorului postuman.

Citiţi aici recenzia celei mai recente cărţi scrise de Călin Torsan.

Aron Biro este autorul blogului http://a­ron­­bi­ro.blogspot.com.