Cîntece ne(o)populare din Dorset
● PJ Harvey, I Inside the Old Year Dying, Partisan Records, 2023.
„Dorsetul meu este lumină și întuneric, extaz și melancolie. Dacă stai în vîrful Dealului Eggardon, simți cum inima-ți dă pe dinafară de frumusețea din jur. Iar dacă te afli într-o vale umbrită, te trezești îmbrățișată de toată melancolia asta îmbătătoare.” Acum mai bine de un an, o timidă Polly Jean Harvey își deschidea sufletul în fața lui Kate Kellaway, jurnalistă cu texte publicate în secțiunile culturale ale The Guardian și The Observer. Contextul interviului era livrat de publicarea unui poem epic, un fel de nuvelă versificată, numită Orlam și scrisă într-un dialect vernacular al Dorsetului, locul natal al autoarei. De la publicarea LP-ului The Hope Six Demolition Project în 2016, Harvey era într-un fel de pauză discografică, întreruptă ba de contribuția la vreun soundtrack în teatru sau film, ba de lansarea și relansarea unor demo-uri și B-side-uri mai vechi, ba de retrageri strategice în Dorsetul natal – spațiu în care, timp de opt ani, a meșterit la poemul-carte.
Dacă, inițial, povestea din Orlam – un an din viața unei fete în vîrstă de nouă ani, Ira-Abel Rawles, care locuiește la ferma Hook din satul Underwhelem și obișnuiește să hoinărească prin pădurea Gore – ar fi trebuit să fie urmată de o piesă de teatru, pentru PJ ritmica, tonalitatea, timbrurile folosite în carte și-au găsit relativ repede un corespondent în zona ei de confort, muzica. Cu contribuția esențială a eternilor săi colaboratori John Parish și Mark Ellis, alias Flood, I Inside the Old Year Dying, albumul lansat în iulie anul acesta de casa de discuri independentă Partisan Records, explorează un teritoriu cumva nou (spun „cumva” fiindcă uneori fragmente răzlețe de pe White Chalk, discul din 2007, mai bîntuie peisajul sonor al lui IItOYD) – o experiență aproape hauntologică, la baza căreia stau field recording-ul, found sounds, library music și diversele manipulări analoage ale sunetului.
Rezultatul devine (și) prin aceste intervenții un fel de obiect neofolcloric al unei arii psihogeografice ocrotite de războinicul-zeu-spectru Elvis Presley, deconspirat de Ira-Abel pe tribala „Lawnsome Tonight”: „«Are you Elvis? Are you God? / Jesus sent to win my trust?» / «Love Me Tender» are his words / As I’ve loved you, so you must”. I Inside the Old Year Dying sună ca o tamponare a lui Harvey, atenuată de un zid de plastilină, cînd de mai vechiul amor Captain Beefheart – „Her fingernails are ripped / From haulin clay-filled fists, / Out of the Riddle’s edges / For pots with happy voices” („Seem an I”) –, cînd de Animal Collective – „Tree-tears wall, / Wordle wide, / All of us / Cross o’er t’other side, / ‘Vore I leave, / Someone please, Love me tender, / ’Neath the trees” („August”). Vocea asta uneori fragilă, alteori bizară, de multe ori excentrică mînă în luptă aranjamente contorsioniste, parcă din cînd în cînd impregnate și de un aer de pretențiozitate, pulverizat pur și simplu de toate răsturnările astea de situație. Și pentru asta, I Inside the Old Year Dying – cu toată senzația de LP pasager în cariera lui PJ Harvey pe care o lasă – este o piesă care merită descoperită.
Paul Breazu este jurnalist.