„O invitație care nu se refuză“ – interviu cu regizorul Andrei CREȚULESCU

În perioada 25 mai – 3 iunie va avea loc la Cluj cea de-a 17-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania. În competiția de anul acesta a festivalului sînt două titluri românești, două lungmetraje de debut: Nu mă atinge-mă și Charleston. Interviurile cu regizorii Adina Pintilie (pe care îl găsiți în paginile Dosarului) și cu Andrei Crețulescu sper să vă facă curioși și să mergeți să le vedeți filmele.

Cînd ați ajuns prima dată la TIFF? Și ce vă amintiți?

În 2002. La prima ediție, adică. (În paranteză fie spus, n-am ratat nici una.) Îmi amintesc un voiaj nocturn interminabil, într-un tren care nu poseda wagon-lits, un oraș, o atmosferă și un festival de care m-am amorezat instantaneu, un party de închidere delirant, într-un Diesel dotat, la acea vreme, cu scaune din cele mai șubrede, urmat de un mic dejun la un restaurant libanez care astăzi nu mai există, unde eu am comandat (oroare!) o ciorbă de văcuță. Și-mi mai amintesc cum Mihai îmi nota febril în program filmele pe care nu aveam voie să le ratez. Tradiția asta s-a păstrat și azi.

Cum a fost trecerea de la statutul de critic de film la cel de regizor și scenarist?

Atunci, pe moment, habar n-am cum a fost. Probabil că eram prea emoționat… A fost, totuși, un pic mai grea ca trecerea de la statutul de nimeni la statutul de critic de film. Privind în urmă (au trecut, totuși, șapte ani), ceea ce fac astăzi îmi pare, deopotrivă, o continuare firească și inevitabilă. Și nu, nu mai vreau să fac niciodată altceva.

După mai multe scurtmetraje pe care le-ați făcut și după ce unul dintre ele, Ramona, a ajuns la Cannes, primul dvs. lungmetraj, Charleston, e în competiție la TIFF, iar apoi va intra pe ecrane. Ce înseamnă pentru dvs. premiera românească a filmului la Cluj?

Toate cele patru scurte de pînă acum s-au văzut la TIFF – și de fiecare dată m-am simțit copleșit, chiar mai mult decît la Cannes. Ei, acum să înmulțim cu 100 și să aflăm cum mă simt azi. Premiera în competiția de la TIFF înseamnă cam tot ce mi-am dorit pentru acest prim film. Sper că oamenii cărora le răspundeam în doi peri cînd mă întrebau de ce nu facem premiera în februarie, în martie, în aprilie au înțeles acum și-mi dau dreptate. Invitația la TIFF e o invitație care nu se refuză. Și mi se pare încă și mai onorant ca celălalt titlu românesc din competiție să fie semnat de o cineastă pe care o admir și-o prețuiesc de foarte mulți ani. De cînd scriam despre filme, adică.

Pe ce mizați în Charleston? Filmul a călătorit mult și ați văzut reacțiile unor publicuri foarte diferite.

Filmul s-a plimbat mult mai mult decît am crezut și am sperat – post-premiera mondială de la Locarno, am fost în Asia, America de Nord, America de Sud, mai toată Europa, Africa și la Moscova. Reacțiile publicului au fost formidabile – proiecții sold-out, spectatori stînd pe jos sau în picioare. La Locarno ni s-a cerut acordul pentru o extra-proiecție – și avuseserăm deja cinci sau șase. Mi se pare absolut extraordinar că niște străini (care nu știu chiar toți cu ce se mănîncă cinema-ul românesc și care bineînțeles că n-aveau habar de mine) au vibrat atît de puternic la un film extrem de… bucureștean, pînă la urmă. Poate inutil de menționat, întîlnirea cu publicul de acasă, acel public pentru care, de fapt, a fost gîndit acest film, mă înfricoșează și mă excită în egală măsură. De mizat mizez pe niște actori greu de cuprins în cuvinte (Șerban Pavlu, Radu Iacoban, Ana Ularu, Victor Rebengiuc, Ana Ciontea, Dorian Boguță, Adrian Titieni, Gabriela Popescu, plus cîteva cameo-uri bine țintite), pe o imagine (Barbu Bălășoiu) venită din tehnicolorul anilor ’40-’50, pe o scenografie (Mălina Ionescu) deghizată în omagiu Edward Hopper și pe un sound-track (Dengue Fever, Pipe’s Not Dead!, Get Well Soon, Pret-ties For You, Noir Desir) pe care cronicarii străini l-au găsit teribil de cool, în ton cu filmul.

Cum era cinema-ul românesc cînd scriați despre el și cum e acum, cînd faceți filme?

Era zdravăn, era serios și era inconfundabil. Așa e și acum – a mai cîștigat niște diversitate, ceea ce e minunat și binevenit. Ce n-a cîștigat încă – pariul cu publicul. Ziua în care am să văd din nou oameni făcînd coadă la un film românesc (indiferent ce film și al cui) va fi o zi tare frumoasă. Sigur, plecăm de la premisa că se întîmplă o minune și inventăm niscaiva săli de cinema și, nu-i așa, că al treilea război mondial se amînă nițel.

a consemnat Ana Maria SANDU